”Și restul e numai Chopin și tăcere...”

Plâng ca un copil... Îmi îngrop fața în palmele mici și las lacrimile, stropii de viață, să-mi alunece pe încheieturi. Plâng cum n-am mai plâns de mult timp, cu toată ființa mea.
E noapte și cerul îmi pare prea departe ca să-l ating. Mă simt limitată; nu în gândire, ci in fapte; nu în cuvinte, ci în posibilitatea lor de materializare.
Sunt aici... ferecată între patru pereți goi. Printre lacrimi, ei par străvezii. Mă caut în întunericul sumbru. Unde sunt? Ce vreau și... cum am ajuns aici?
Dintr-o dată, simt o durere sfâșietoare. Inima îmi bate aritmic. Chipul mi-e palid. Ochii sunt împăienjeniți. Capul mi-e greu. Respirația, sacadată...
Încă mai caut ceva care să-mi aducă liniștea.
Tot plâng și nu pot să mă opresc... Tremur. Înghit o lacrimă. Simt un nod în gâtlej. Mă sufoc...
Trebuie să-mi revin!
Caut disperată sticla cu apă. E pe undeva pe aici... O găsesc. Beau.
”Și restul e numai Chopin și tăcere...”

^

    ”Gândul tulbură.” (Emil Cioran)

Despre viață

Se scutură gânduri într-o ploaie torențială de cuvinte... Dor, iubire, prietenie, vanitate, orgoliu, teamă, dorință, egoism, toate se varsă în lume, inundând-o. Îmi șterg ochelarii aburiți și mă privesc dincolo de lentile. Oare ce contribuție aduc eu lumii, prin sentimentele mele?
Aș vrea să cred că energia pe care o eman este exclusiv pozitivă, dar m-aș minți. Nu sunt o persoană rea, nici dușmănoasă, dar trebuie să admit latura mea posesivă. Îmi încurcă viața, îmi degradează încrederea și îmi alimentează sentimentele negative. Dacă ar dispărea, cu gelozia ei cu ochi cenușii! Dacă m-ar lăsa în pace! Dacă m-ar uita! Atunci aș fi liberă...
Ce să fac pentru a o alunga?? Cum să o îndepărtez definitiv??
Întrebări, întrebări și iar întrebări... Cred ca până la urmă voi lua un bici în mână, unul care să o usture, ca să plece, un bici al nepăsării. Dacă l-aș găsi pe undeva, l-aș împrumuta ca să scap de demoni. L-aș mânui cu grijă însă, de teamă că nepăsarea m-ar putea îmbrățișa prea strâns.
O să descopăr o pedeapsă pentru posesivitate și gelozie. Trebuie să descopăr! Atunci, după o așa luptă crâncenă, din care voi ieși învingătoare, o să pot afirma cu tărie că sunt o persoană pozitivă, care contribuie în lupta pentru binele și frumosul lumii.
Pe de altă parte, voi gusta din savoarea libertății emoționale... Când?! Încep procesul laborios de vindecare încă de acum. Încerc să mă liniștesc și să fiu mai optimistă. Vreau! Pot! Și voi reuși.
Sunt hotărâtă să scap de boala cea grea. Trebuie! Inspir profund și zâmbesc. Sper să nu fiu dezamăgită de cei cărora le voi acorda din ce în ce mai multă încredere...

O altă vară

Împărțim același cer nesfârșit de albastru, ne scăldăm în aceeași mare agitată, ne topim sub căldura aceluiași soare arzător, dar trăim în lumi diferite. Ne ascundem deseori în spatele unor minciuni răsuflate, căutăm pretexte și acționăm impulsiv; înviem cărțile prin pasiunea cu care le citim, ascultăm cam aceeași muzică, așteptăm o minune, dar suntem străini. Tu nu mă cunoști, eu nu te-am știut niciodată... Zâmbesc de departe. Aceeași mare, într-o altă țară. Aceeași boare de vânt, dintr-o altă direcție. Același dor de zbor, alte aripi. Aceeași melodie, alte sentimente. ”Trovarsi per caso in un bar del centro e sentirsi speciale”. Aceeași sete de cunoaștere, altă carte. Aceleași așteptări, alte condiții. Același zâmbet, la o altă vârstă...

E trecut de mijlocul verii și încă mai simt ceva din nadușeala zilelor toride. Nopțile însă sunt reci. Tremur din toate încheieturile și nicio pătură nu reușește să îmi dezghețe trupul. Citesc câteva pagini din cartea mea de suflet și încep să ma încălzesc. Nu e suficient...
O mână fierbinte mă atinge pe spate. Zâmbesc iar. Arunc cartea pe noptiera de lângă patul moale de hotel. Nu sunt singură, nu. Același bărbat mă strânge în brațe. E o altă vară, altă viață și alt decor. Schimbările majore abia acum încep... N-o să le permit să-mi facă rău! Vor fi schimbări în bine, dovezi ale progresului meu personal și voi fi fericită, cu adevărat fericită! N-o să mă îmbăt cu apă rece și nu o să mai cred in năluci. O să râd cu poftă și o să mă bucur de fiecare clipă!
Poate că, la urma urmei, sunt alta... Dar sunt oare dispusă să o las în urmă pe cea care am fost candva?! Trecutul și-a lasat pregnant amprenta asupra persoanei care sunt astăzi, oare chiar am învățat din greșeli?

”Nimic în lumea asta nu ne poate distruge, dar ne putem distruge singuri tânjind mereu după lucrurile pe care nu le mai avem - şi gândindu-ne tot timpul la ele.”
(Pe aripile vântului- Margaret Mitchell)