trecut-prezent

"Eu nu uit nimic... Nu uit nimic si pe nimeni. Iar cine a insemnat ceva in viata mea, o ora macar, nu mai are nicio sansa sa'l uit !"




Mi'amintesc acum de tine; astazi, mai mult ca oricand te caut printre vise si incerc sa descopar dovezi palpabile care sa'mi confirme veridicitatea a ceea ce a fost. N'a fost usor sa trec peste, stii foarte bine. M'am luptat cu propriile sentimente pentru a reusi sa inaintez; nu puteam sa ma opresc, sa incetinesc timpul, sa nu mai traiesc si sa te'astept. Nu puteam si nici nu ar fi fost corect fata de mine: as fi asteptat o naluca, o fiinta pe care oricum nu as fi putut sa o am langa mine... Nu m'am oprit, dar am inaintat cu pasi domoli, aruncand priviri fugare in urma. Nu te'am uitat, desi mi'am dorit din tot sufletul; n'am reusit sa te urasc, desi m'am straduit; am vrut doar sa merg mai departe, sa descopar viata, sa gasesc un om care sa ma iubeasca sincer, fara minciuni si jumatati de adevar. Imi doream prea mult ? In orice caz, mai mult decat vroiai tu sa'mi oferi. Tu aveai deja viata ta, posedata de o femeie cu care nu te intelegeai asa cum ti'ai fi dorit; eu te speriam cu influenta pe care o aveam asupra ta involuntar. Asa ca tot eu m'am hotarat ca ne'ar fi cel mai bine departe unul de celalalt...
Dar, de ce ar conta ce a fost atunci ? Astazi eu.. am iubirea de la altcineva, si fericirea; inca descopar viata, dar am ramas cu acelasi zambet, aceeasi energie si acelasi suflet. Tu, inca iti imparti amaraciune cu ea si descoperi cum pe zi ce trece se adanceste prapastia dintre voi; speranta se stinge, iar tu nu mai esti atat de senin cum te stiam...
Atunci, eu tanjeam dupa atentia si prezenta ta; astazi, tu esti cel care are nevoie de mine si de sprijinul meu. Cum as putea sa te uit, sa te las sa te chinui singur ?

Umbra...

Departe, zaresc o umbra… E cenusie, singura, trista, pierduta; pare uitata sau alungata. Ma intreb ce’i cu ea si ma apropii cu pasi timizi. O observ mai bine, sunt la o aruncatura de bat de ea; imi pare deprimata si deprimanta. Mi’e teama sa ii vorbesc, asa ca arunc intrebarile in negura timpului. Vreau sa ma indepartez, s’o las sa’si urmeze drumul... dar ma striga. Vocea tremuranda imi sfasie inima; ma cheama mai aproape... O urmez. Incepe sa mi se destainuie; cu fiecare vorba a sa lacrimile incep sa curga siroaie pe chipul meu. Mi’a spus cine e si am inceput sa tremur: e urma ce’a mai ramas din iubirea noastra; o umbra chinuita de durere si torturata de resentimente; noi am gresit, prinsi in vartejul vietii, am uitat sa o hranim si sa’i vorbim uneori. Am lasat’o pustie, dar ea a luptat impotriva despartirii, s’a zbatut pana cand puterile au inceput sa scada. S’a trezit atunci tinuta in lanturi de Dor, slabita, cu cearcane adanci. Avea nevoie de noi sa o salvam din inchisoarea rece; trebuia doar sa zambim, sa ne respectam reciproc, sa visam si sa ne dorim sa ramanem impreuna... Nu stiu de ce, dar intr’o zi tu ai incetat sa mai crezi in noi, iar dragostea a devenit o umbra trista, ingenunchiata la poalele disperarii. Mi’as fi dorit sa o vezi si tu, sa ii intinzi o mana, sa o ajuti sa se puna din nou pe picioare, sa devina din nou plina de viata si de speranta. Insa tu te’ai indepartat tacut de mine, ai uitat de tot ce’a fost frumos intre noi si m’ai lasat sa ratacesc asemeni unei naluci... N’ai intors capul; poate ai fi observat ca umbra plangea iar sufletul meu sangera...

Perceptie :)

Sufletul meu...

Sufletul meu este o carte ce se deschide sub atingerea aripilor tale...
Sufletul meu este vocea care’ti sopteste vorbe de dor...
Sufletul meu e poarta catre un vis launtric...
Sufletul meu este un cantec cu ritmul osciland...
Sufletul meu e ploaia proaspata de sentimente care te imbata...
Sufletul meu este o vraja schimbatoare ce iti invaluie inima...
Sufletul meu e zambetul matinal si regretul din noapte...
Sufletul meu e o lacrima curata de copil peste care uneori oamenii presara colb...
Sufletul meu este o aripa a vantului ce te poarta nestingherita prin miraculos...
Sufletul meu e un izvor clipocind de fantezie...
Sufletul meu este voalul de matase ce acopera rautatea...
Sufletul meu e o sita care cerne viata si o simte...
Sufletul meu este un inger capturat in vartejul profanului...
Sufletul meu e o poezie cu rima alba si cu intelesuri polivalente...
Sufletul meu este viata intr’un trup, noblete in privire...
Sufletul meu e asemeni unui lan cu flori, coplesindu’te prin miresme...
Sufleul meu este cascada dorintelor tale, spiritualizata...
Sufletul meu e privirea calda a mamei, imbratisarea prietenului, sarutul iubitei ideale...
Sufletul meu este o punte catre transcendenta pentru tine...
Sufletul meu e tot ce cauti si nu gasesti...
Sufletul meu este ce ai pierdut si vrei sa regasesti...

deziluzie...

Am invatat sa lupt cu problemele, sa le infrunt curajoasa si sigura pe mine. Am incercat sa ma descurc de una singura si am refuzat categoric sa ma las doborata de lacrimi. N'am vrut sa arunc povara in bratele celor din jur, am considerat ca totul se va rezolva mai devreme, sau mai tarziu...
Dar sunt un simplu om. Nu am nici inima de piatra, nici nervi de otel, nici suflet de gheata. Nu pot sa astept la nesfarsit, sa sper neconditionat sau sa visez cu ochii deschisi. N'am suficient timp. Probleme se rezolva la vremea lor. Nu pot sa aman deciziile, nici sa ignor solutiile.
Trebuie sa fiu o luptatoare, sa rezist in razboiul crunt al vietii ! Dar ma simt sleita de puteri, fara arme si fara un plan de lupta. E mai dificil decat credeam ! Stiu ca pot trece peste obstacole, dar ce se intampla in momentul in care piedicile iti sunt puse chiar de oamenii care ar fi trebuit sa iti fie alaturi ?? Cum poti dizolva problemele daca asta inseamna sa le faci rau ? M'as sacrifica pentru a le fi lor bine, nu a fi prea greu. Dar atunci as fi o lasa ! Si nu stiu daca merita toti sa ma distrug pentru ei. Lor le pasa ? I'a interesat vreodata ce simt eu, ce cred sau ce imi doresti ?? Nu, nu le'a pasat. Eu asteptam macar sa le simt afectiunea... Si ce'am primit ? RANI deschise pe suflet... si o vesnica intrebare: se vor vindeca vreodata ?

Plang... lacrimile sarate si reci alearga nestingherite. Nici nu imi pasa. Vreau doar un alt drum, departe de ei. O sa ma doara, dar toate trec, nu ?

.,.,.,

Amalgam de vise

Eu visez un inger cu aripi de matase,
Tu visezi o zana cu gesturi sfioase;
El viseaza un lan nesfarsit de flori,
Uneori, tu visezi ca zbori...

Inchipuiri, iluzii, amagiri si taine,
Pene, borangic, zambet, icoane,
Nisip, iarba si flori de papadie,
Iubire, zmeu, o papusa vie...

Amintiri, evocari ce te fac sa speri,
Parfumul nostalgic al acelei veri,
Rani vindecate printr’un sarut
Cand vrei sa uiti tot ce’ai avut.

Zambete, soapte, fericire sublima,
Un prunc inocent ce timpul anima...
Petale de crini, margele rosii, soare,
Fluturi scaldati in culoare...

Bai de lumina, implinire, viata,
O lume scaldata in speranta,
Ursuleti de plus, zapada, stele,

Minuni, idealuri, ploaie, lalele.

Prieteni adevarati, rasete, soapte,
Discutii filosofice in miez de noapte...
E viata’ntreaga un amalgam de vise
Unele implite, altele nescrise.

Digul...

Cuvinte care imi fac sufletul sa tresalte...

Digul- de Octavian Paler

Marea loveste digul pe care in seara aceea
n-am avut curajul sa mergem la capat. Piatra uda
luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenti,
ne puteam prabusi in apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenti. Ca totdeauna. Atat de atenti
inca intr-o zi vom renunta sa ma patrundem pe dig.
Ne vom multumi sa ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
si il vom uita in cele din urma,
vom uita c-ntr-o seara eram poate hotarati sa mergem la capat.
Acum chiar daca as merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decat singur. Pot aluneca
sau pot inainta curajos. E totuna.
Si-as vrea sa uit in ce zi ma aflu, in ce an si unde,
sa ascult marea lovindu-se intruna de dig, sa ma intreb
cine sunt, ce varsta am si ce caut aici.
Si de ce m-am oprit in fata acestui dig,
ca si cum l-as cunoaste?