joi, 9 octombrie 2014

replică

Cândva, parcă într-o altă viață, am cunoscut o fată... Nu era orice fată, ci una deosebită, aflată într-un moment de impas. Era un copil marcat de curzimea celor din jur... Și eu eram, la rândul meu, tot un copil. Eram un copil care voia sa crească...
Anii au trecut, am scris mai târziu despre această persoană care, nu știu cum s-a întamplat, dar a devenit parte din sufletul meu. Am plâns alături de ea, m-am bucurat odată cu ea, așa cum și ea a fost alături de mine.
Astăzi am căutat disperată documentul care se referea la ea... Îl scrisesem într-un moment dificl pentru mine, când drumurile noastre șerpuiseră în direcții diferite. Nu l-am găsit, nu știu pe unde o fi, dar îmi amintesc limpede cât de important a fost pentru mine să spun că, atunci când am întâlnit-o, era ”fata gri”, și asta pentru că oamenii o făcuseră să se retragă într-un colț, să încerce să se ascundă pe cât posibil. Mi-am dorit atunci să o ajut să crească, să își găsească forța de a ieși la lumină. Și a făcut-o. M-am bucurat cu ea și, mai ales, pentru ea și i-am rămas alături. Am fost acolo ani de zile, gata oricând să-i sar în ajutor. Și ea a făcut asta pentru mine. 
Am primit milioane de mesaje de la ea, la care am trimis tot atâtea răspunsuri. Și-am plâns când suferea, și-am căutat soluții; și am fost fericită când se bucura. Chiar dacă nu de fiecare dată am fost lângă ea fizic, empatia a fost la fel de puternică mereu Nu i-am dorit altceva decât tot binele din lume. Și-acum tot același lucru îi doresc...
Ne-am certat de sute de ori, ne-am contrazis de mii de ori, iar ea a ales sa nu vorbească cu mine de zeci de ori. Uneori aveam motive să ne ”ciondănim”, dar de cele mai multe ori nu. Așa că ne împăcam după o perioadă de timp, ne strângeam în brațe, râdeam de motivele puerile care ne aduseseră în acel punct și totul revenea la normal. 
Am stat aproape una de cealaltă și am încercat să ne înțelegem reciproc. Nu am judecat-o nici măcar pentru o clipă, nici măcar nu aș fi avut de ce și nici nu aș fi putut. Eventual, mi-am spus părerea. De cele mai multe ori atunci când ea a fost cerută, dar, în calitate de prietenă, mi-am permis să zic ce gândesc și fără să fiu întrebată. Am avut grijă, de fiecare dată, să îmi expun gândurile delicat, fără să jignesc și fără să fiu brutală. Uneori sigur am ales formula nepotrivită, dar nimeni nu e perfect!
Am fost acolo și am crescut odată cu ea. Ne-am maturizat cu pași repezi și-am ajuns într-un moment în care, zice ea, drumurile noastre s-au separat. 
A spus multe lucruri dureroase, cum că nu a mai contat pentru mine, cum că nu mi-a mai păsat de ceea ce simte ea... Mi-am înghițit lacrimile de fiecare dată când am citit asemenea lucruri, am tras adânc aer în piept, am stat nopți întregi gândindu-mă la ce se întâmplă și, apoi, cu un efort inimaginabil de vojnță, mi-am propus să ajung să nu-mi mai pese....
Și știu ca o să mă intereseze mereu de ea, așa cum știu că locul ei, din sufletul meu, nu va putea fi ocupat de altcineva. Voi rămâne cu o rană, apoi rana se va metamorfoza într-o cicatrice... 
Dar dacă ea, care credeam că mă cunoaște aproape la fel de bine cum mă cunosc eu, a zis atâtea lucruri neadevărate despre mine și  m-a perceput ca pe un monstru, ce-ar trebui să fac?? 
Pot doar să o las să-și vadă de drumul ei... E o fată minunată și nu va fi singură, iar dacă vor fi momente când va fi singură, se va descurca! Nu vreau decât sa fie fericită și să-și îndeplinească toate planurile, succese care să-i aducă împlinirea pe toate planurile...


marți, 23 septembrie 2014

Liniște și ploaie... :)









"plouă 

cu rămășițele pământești ale îngerilor

(Silvia Velea) 


marți, 19 august 2014

Retrospectiv

Asemeni unui artist plastic ce-și admiră operele create, bucăți rupte din sufletul său, arunc o privire prin galeria trecutului meu. Amintirile sunt agățate pe pereții stacojii, purtând cu demnitate o paletă largă de tonuri și nuanțe. Fiecare lucrare pe care o văd aici îmi inspiră câte un sentiment, sau chiar un amalgam de simțăminte ce pornesc de la agonie și ajung până la extaz.
Pentru un om care a trăit atâția ani câți am adunat eu, cred că expoziția mea cuprinde destule planșe, dintre care unele îmi par pictate în nuanțe prea intense, iar altele sunt atât de șterse, încât par realizate cu o cantitate de vopsea infimă ce a fost diluată excesiv. Văd și realizări echilibrate, în care predomină nuanțe calde și care-mi încarcă sufletul cu energie pozitivă, precum și altele care exprimă zbuciumul sufletesc.
Mă plimb cu pași mici prin labirintul trecutului meu.
Ca de obicei, nu am timp să poposesc pe niciunde, iar picioarele încep să dea semne de oboseală. Continui drumul cu entuziasm, dar încep să respir din ce în ce mai greu. Simt că nu mai am aer. Mă sufoc. Să fie prea mult praf aici? Să fi fost călătoria istovitoare de vină?
Închid ochii pentru o clipă. Mă opresc pe o bancă ponisită.
Îmi dezlipsesc pleoapele și, când mă dezmeticesc, realizez că nu am ațipit pe o bancă, ci pe canapeaua plușată din sufragerie.
Trag aer în piept și încerc să-mi amintesc ce s-a întâmplat. Ah, metamorfoza amintirilor.
Acum pot să zâmbesc liniștită. Mi-am revăzut viața de până acum, cu pârțile sale frumoase, dar și cu greșelile care mi-au marcat dezvoltarea. Pentru că da, am făcut multe greșeli, dar sunt mulțumită că am conștientizat la timp ce efecte au ele și că am știut cum să ma opresc. Eram neacoaptă atunci și poate prea curioasă. Și-mi plăcea să mă joc...
Astăzi, privesc în urmă și nu-ncetez să mă judec pentru fapte de-acum câțiva ani. Nu mai caut scuze, pentru că ele n-au sens, însă îmi permit să mă întreb cum aș proceda cu mintea de acum, în situațiile de atunci. Poate că fără greșelile din trecut nu aș fi ajuns omul de azi, sau poate, cine știe, aș fi devenit o persoană mai bună. Întotdeauna am tânjit după bunătate, am vrut să fiu un om bun...
Dar cine știe, obiectiv, ce însemnă să fii o persoană bună?!

luni, 18 august 2014

You are not alone...

"Prietenia are virtuţile unui râu: ocoleşte stânci, se adaptează la văi şi munţi, uneori se transformă în lac până ce adâncitura se umple şi îşi poate urma cursul. Pentru că, la fel cum râul nu uită că ţinta sa e marea, prietenia nu uită că singura sa raţiune de a fi este să-şi dovedească iubirea faţă de ceilalţi." 
(Paulo Coelho în Manuscrisul găsit la Accra)

duminică, 17 august 2014

:)


Ca-ntr-un basm

Copil fiind, visai prințese, regi, feți-frumoși, cai înaripați și câte și mai câte elemente idilice ale unei vieți sclipitoare. Priveai desenele animate iar și iar, cu sufletul la gură și zâmbetul larg pe chip. Voiai doar să trăiești ca-n poveștile materializate în filmele de animație. Ele te-au învățat că, orice s-ar întâmpla, binele învinge forța malefică ce i se opune. Tu chiar credeai că nimic rău nu poate fi definitiv...
Erai copil, o ființă prea blândă și prea naiva... 
Timpul a trecut și astăzi nu îți mai permiți să fii naiv. Ai descoperit realitatea, viața, așa cum e ea. Te-ai lovit de nenumărate ori, ai adunat cicatrici care îți amintesc de drumul pe care l-ai parcurs, ai căzut, ai plâns, dar te-ai ridicat de fiecare dată și ai continuat să mergi pe calea pe care oamenii au numit-o sec ”destin”. 
Încă mai aștepți să apară forța supremă, cea care va aduce liniștea în universul tău zbuciumat, instaurând binele. Dar ce e binele? Ce e răul?, 
Ți-ai dorit atât de mult o viață ca-n filmele de animație, dar mai știi că timpul o altă valență în lumea poveștilor? Ai uitat de timpul etern?
Clipești și nu poți ști sigur dacă a trecut o secundă sau o viață.. ”Atunci” devine ”acum”, iar ”acum” a trecut deja pe lângă tine.
Nu mai ești copilul care alerga după baloane de săpun, dar încă aștepți finalul fericit al poveștii: ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, ca-ntr-un basm... 
Dar oare personajele îndrăgite chiar au atins fericirea? Oare nu s-au plictisit? Și, de unde știu ele că sunt fericite dacă niciodată n-au fost triste?


P.S. Blaga spunea ca ”Realitatea e ruina unui basm”. Să fi avut dreptate?