Nu mai e timp!

Ne pierdem. Noi, oamenii, ne pierdem... Nu știu de ce, unde, când și cum, dar ne pierdem. Ne pierdem zilnic. Ne pierdem chiar și de mai multe ori într-o singură zi. Ne pierdem...

Străini de noi, căutam să fugim de prezent și să ”evadăm” în viitor. Alergăm către necunoscut cu ochii închiși. Nu știm exact ce ne dorim, dar mereu vrem altceva. Nu ne bucurăm de aproape nimic pentru că suntem prea înverșunați să obținem acel altceva. Și-atunci, noi când mai trăim??

A venit momentul să trăim; Acum, aici. Nu maine, nu altundeva, Nu mai e timp de zăbovit, trebuie să găsim ziua de azi și să o trăim mai intens decât niciodata! Fără regrete, resentimente sau păreri de rău; doar exuberanță și creativitate!

Nu mai e timp... Hai să ne bucurăm de viață!

Memento mori...

 Mă plimb prin zile străvezii. E rece, bizar și mi-e teamă. De ce mi-e teamă?! Nici eu n-am aflat încă, mai caut explicația printre iluzii care-și frâng aripile. De fapt, dacă deschid ochii, realizez că nu iluziile își frâng aripile, ci eu le rup aripile, cu degetele mele reci.
 Văd cuvinte-săgeți care vor să mă rănească... Încerc să mă feresc. Simt picături de ploaie, cu parfum de dezamagire, simt cum îmi brăzdează chipul. Aud șoapte care-mi amintesc în permanență de ceea ce-a fost și, din păcate, nu de momentele frumoase. Încerc să le ignor (cumva), sperând în continuare că voi descoperi dovezile pertinente care să mă ajute să mă cuibăresc în clipele fericite pe care le trăiesc...
 De ce nu reușesc să îmi abandonez inima și mintea în momentul numit ”acum”, în locul în care mă găsesc? Zâmbesc un minut, ca apoi să-mi amintesc pentru alte 59 de minute că este posibil să trăiesc într-un vis. Vreau să-mi ancorez sentimentele în realitate!
 De ce am nevoie de probe, de vorbe, ca să cred că am ajuns în acest punct pentru că pur și simplu ne dorim amândoi, pentru că vrei și tu, la fel de mult ca mine, să fim aici, impreună?
 De ce nu reușesc să cred cu adevărat în tine?
 De ce mă îndoiesc de motivele pentru care mă strângi în brațe în fiecare noapte și mă săruți în fiecare dimineață?
 De ce îmi ucid singură clipele de fericire cu tine, gândindu-mă poate prea mult?
 De ce mă consum gândindu-mă că poate ai greșit ȘI tu, când eu sunt cea care a trait 2 vieți paralele?
 De ce??
 Mi-e teamă... Tremură lacrimile odată cu mine și nu reușesc să le alung. Dacă se apropie sfârșitul? Dacă se apropie, eu ce ar trebui să fac? Cum ar trebui să reacționez? Cum să trăiesc? Cum să zâmbesc...singură?
 Mi-e teamă, sunt a naibii de speriată! Mi-e teamă de singurătate! Mi-e teamă că voi fi constrânsă, într-o zi, să adorm singură și că nu va mai fi nimeni să mă sărute în zorii zilei! Mi-e teamă...
 Și-acum, ce am de făcut?? Nu vreau să las teama să-mi umbrească fericirea...
 Strânge-mă-n brațe și spune-mi că va fi bine! Spune-mi că mă înșel, că nu se apropie sfârșitul...

In my secret life, in my secret life...

http://youtu.be/NW7oNpzBSGc

Umbra

Sunt doar o umbră... O umbră a celei care am fost, o umbră a persoanei care aș putea fi, o umbră năucă, pierdută prin viață. Locuiesc în întuneric, la capătul unui drum nesigur, pe care nimeni nu trece.
Pseudotrăiesc, căci sunt departe de viață...
Mă învârt speriată prin lumea asta tristă, în speranța că voi descoperi ceva care să-mi transforme pseudoviața în ceva concret.
Câteodată plâng, în zilele în care, sătulă de zâmbete forțate, vreau să simt și să reacționez autentic.
Sunt atâtea aspecte care-ar putea deveni imediat lucruri extraordinare, minuni pentru mine. Dar nu pot schimba nimic de una singură. Am obosit să lupt cu morile de vânt, nu mai vreau!
Aud frânturi de zgomote și vreau să reușesc să le încadrez în context... Sirena unei mașini, frunze foșnind, lătrat și mii de gânduri, care mai de care mai sumbre... Unde sunt? Ce caut? Și... cum am ajuns aici?
Mă găsesc într-un parc cu alei pietruite și bănci murdare. Îmi adun, cu grijă, bucățile de suflet de pe jos și le strâng apoi în palma... Mă zgârie și încep să sângerez.
Nu știam că umbrele pot simți durere...

Mai bine... lasă-mă să trăiesc! Lasă-mă să visez! Lasă-mă să zbor și să iubesc!
:(

:)

Mi-e dor de mare...
E februarie și e cam trist în capitală. Oamenii sunt posaci și veșnic încruntați aici. Știi de ce? Aici nu este marea, cu nesfârșita sa splendoare albastră, stăpână a sufletelor rătăcite și a iluziilor spulberate.
Eu am plecat din pitorescul meu oraș natal, căutându-mi drumul.
Nu mi-e ușor printre străini, dar te am pe tine zi de zi. Ne începem fiecare zi împreună, sărutându-ne prelung și ne regăsim seară de seară, îmbrățișați.
Ce m-aș fi făcut fără tine, în această junglă în care trăim? Cum m-aș fi descurcat?
Tu ești lângă mine, protector și blând, ajutor de nădejde. :)
Tu, numai tu, îmi astâmperi cumva dorul de mare...