Amintirile să revină pe rând...

Am obosit... Amintirile încep să mă sufoce; apare una, iar celelalte vin dintr-o dată, neinvitate. Nenorocite făpturi amintirile! Nu-mi dau voie să trăiesc liber, fără constrângeri și dincolo de tot ce însemnă trecut... Pur și simplu mă agasează! Mă obligă să alerg necontenit de la o extremă la alta. Acum zâmbesc, peste o clipă poate plâng. Lor nu le pasă. Ele nu înțeleg...
Sunt doar niște amintiri, făpturi egoiste care încearcă să-mi acapareze viața. Trebuie să rezist! Nu-mi permit să pierd în fața lor, nu le pot lăsa să-mi ghideze drumul. Deși sunt atâtea, nenumărate amintiri, o să le fac față. Știu că sunt mai puternică decât ele, iar dacă dau dovezi de slăbiciune, o să-mi treacă!

Zâmbesc. Ce sunt, până la urmă, amintirile? Sau, cine sunt ele?
Am ajuns la concluzia că mă lupt cu mine însămi. Nu e un război, doar o luptă... Amintirile sunt o parte din mine, o parte din persoana care am fost, o parte din cea care am devenit, sunt și voi fi.
Nu mă pot detașa definitiv de ele, căci ar însemna, de fapt, să pierd o parte din mine. Dacă le-aș lăsa în urmă fără posibilitatea de a le regăsi, poate că aș fi constrânsă să repet greșelile care mi-au marcat existența. Și-atunci, pentru ce atâta efort? La ce e bună experiența, despre care cu toții vorbim?
Atâtea întrebări rămân fără răspuns în lipsa amintirilor...

Așa că, nu vreau să rămân fără aceste făpturi pe care le-am colecționat cu grijă în viața mea. Le rog însă să revină pe rând, cuminți, și să fie blânde cu mine!
La urma urmei, așa cum ele sunt o parte din mine, și eu, la rândul meu, le aparțin!
:)