Iar și iar

 Mi se face dor de această melodie cel puțin o dată pe săptămână. Aș asculta-o iar și iar fără să mă satur. Sincer, aveam zile în care o ascultam obsesiv; o ascultam și o fredonam, o cantam și o ascultam...
 Nu știu ce, dar are ”ceva”. Acel ceva care mă face nu doar s-o ascult, ci s-o simt, nu doar s-o simt, ci s-o trăiesc. Știi de ce?
 Poate că-mi amintește de o seară de februarie, cu nisipul înghețat și obrajii înroșiți de briză... și de veselie. Aleg pe plaja, ca niciodată, și cânt și râd, și cânt și râd iar și iar...

Dor

”Și dacă ți se face dor... așteaptă să-ți treacă.”  Atât de ușor de rostit, atât de dificil de realizat...
Ce va fi? Ce se va întâmpla? Pe ce căi ne va purta viața?
Unde ești astăzi nu știu. Alunec în amintire... Cât timp a trecut de-atunci?! Parcă o veșnicie s-a așternut între noi. Fiecare cu viața lui monotonă. Și nimeni nu știe ce e acest ”dor”. Dincolo de aparențe, nimeni nu poate înțelege...
Trăiesc între două lumi paralele care-mi par străine. Caut, sleită de puteri, un drum, dar nu orice drum, ci pe cel mai potrivit pentru mine. Încerc să înțeleg care mi-e menirea, ca s-o pot îndeplini.
A murit o parte din mine odată cu această viață agitată pe care o duc. Totul se plătește! -îmi spunea cineva- Fiecare lucru are un preț.
Dacă aș spune că sunt nefericită, aș minți. Știu că nu le pot avea pe toate, dar mă vreau pe mine înapoi; pe mine cea completă...(Oare m-am pierdut definitiv?!)

Mi-e dor de mine, cea de altădat'!

Melancolie de iarnă

Zâmbesc...
Paharul pe jumatate plin cu Winter Jack și bradul care arde în șemineu mă forțează să realizez că bucuria vieții se ascunde în lucrurile mărunte. :)
Miroase a rășină arsă și a speranță. Flăcările se înalță, crenguțele trosnesc,  obrajii mei ard...
Totuși, nimic nu durează pentru totdeauna...

Nimic

Mi-e frig! Tremur din toate încheieturile...
Sunt singură în casă și tremur. Nu pot să mă încălzesc; nu reușesc; poate, la urma urmei, nici nu vreau.
Beau îngândurată dintr-o cană plină cu ceai. E cald încă, văd aburii cum se ridică deasupra privirii mele. Sunt singură. Ceaiul nu mă încălzește deloc. Nici nu-l simt.
Mai iau o gură și inspir adânc. Cred că m-am împietrit...
Aș vrea să plâng, să descarc toată energia asta negativă care m-a cuprins în totalitate. Nu pot vărsa nicio lacrimă, nu pot să plâng.
Caut în continuare răspunsuri la întrebări care, poate, nu vor fi elucidate niciodată. Sunt aceeași fată prostuță care crede că va schimba lumea într-un loc mai bun. Încet-încet, mă sting. Obosesc să lupt cu morile de vânt.
Oare am cerut prea mult în clipa în care am afirmat că îmi doresc pe cineva care să mă iubească și pe care să-mi dau silința să-l fac fericit? Iubirea e doar un vis intangibil? E doar un ideal?
Nu vreau să trăiesc o viață bazată pe prefăcătorie, nici o relație din complezență... Nu vreau să își impună nimeni să mă iubească. Nu vreau să fie lângă mine doar din comoditate sau din obișnuință...
Ceaiul se răcește. Mai beau din când în când din cana banală.
Oare mi-am omorât sufletul din dorința imperioasă de a mă schimba pentru a mă face plăcută?!
Încă mi-e frig, din ce în ce mai frig...
Dau muzica mai tare de disperare. Nu mai vreau să aud gândurile înfricoșătoare care mă tot bântuie. Vreau să scap de mine...
Am terminat de băut nenorocita de cană cu ceai. Cred că mai bine mi-ar fi prins niște vodkă!
Privesc în gol. Cine sunt și cum am ajuns aici??
”Vino, să pot regăsi drumul spre mine!”

#

”Cicatricile vorbesc mai tare decît tăișul sabiei care le-a făcut.”

(Paulo Coelho-Manuscrisul găsit la Accra)

?

Dar, la urma urmei, ce înseamnă ”acasă” pentru mine? Unde este?