#

"Cearcăni, cearcăni piaptănă ochii ei..."

Minte-mă!

Mă întorc de pe-o parte pe cealaltă în patul de spital și nu reușesc să-mi găsesc locul... Și mă plângeam ca am o viață agitată! Din înțelepciunea poporului, fraza: ”Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se întâmple!” aș putea constata că mi se aplică în momentul prezent. Am bociferat că am o viață ”neliniștită” și-acum am prea mult timp liber, nu mai merg cu metroul zilnic, nu mai am nimic de facut... și e insuportabil!
Am ajuns fără voia mea aici, și-apoi am fost nevoită să mă supun deciziei de a rămâne sechestrată într-o clădire în care temperatura depășește limita superioară de temperatură care mi se pare confortabilă. Mai sunt și legată de mâini! De fapt, de mână, pentru ca branula mă împiedică să fac cele mai multe din activități. Un cvartet de vase de sânge sparte îmi amintește de înțepăturile anterioare. Nici ele nu m-ar deranja, dacă aș putea sa fiu acasă, în patul meu, cu pernele mele și așternuturile mele.
Am ajuns aici, după multă muncă de convingere din partea celor dragi, care au afirmat sus și tare că-mi vor binele, că acest ”sacrificiu” este exclusiv spre binele meu... Condițiile nu sunt proaste, spre deosebire de marea majoritate a spitalelor, e curat, e dotat, dar nu e acasă.
Apoi, doamna doctor m-a asaltat cu vorbele sale dojenitoare, spunând despre inconștiență, boală, gravitate, infecție, vârstă, consecințe și, nu în ultimul rând, despre bine. Iar despre bine?? A zis că toți îmi vor binele și-atunci am zâmbit. Cum adică ”toți îmi vor binele”? De unde ați putea ști ce doresc ”toți”? Cum ar putea ”toți” să dorească același lucru? De când și până când oamenii gândesc similar??
Nu i-am spus nimic atunci, am tăcut și am ascultat, gândindu-mă că discursul este unul motivațional, deși minciuna nu m-a făcut decât să-mi pun întrebări despre natura umană.
Acum nu-mi doresc decât să plec cât mai repede de aici, să evadez din universul oamenilor care au de cel putin două ori vârsta mea și care nu știu să urmărească la televizor altceva decât politică, politică și iar politică, evident, pe același post tv...

Un jurnal

În camera mea de acasă-odaia (prea) veselă, aglomerată și decorată exclusiv în nuanțe calde-, se găsesc multe piese din puzzle-ul vieții mele de până acum, bucăți și bucățele de amintiri, vise, așteptări, zâmbete, râsete, lacrimi și dor.
Cotrobăind cu emoție printre propriile lucruri păstrate cu grijă, am descoperit și un jurnal. Coperta cu fundal mov m-a făcut să zâmbesc, amintindu-mi de timpul petrecut pentru a alege jurnalul perfect, cu imaginea perfecta pe coperta, că doar aveam 11 ani, dorința de a ma exprima și destul timp pentru a căuta ”insrumentul” ideal. L-am deschis cu atenție, iar zgomotul produs de scaiul desprinzându-se mi-a smuls încă un zâmbet. Mi-am amintit apoi, simțind parfumul foilor(pentru că da, are foi parfumate!), cât de atașată am fost de acest carnețel și cum îl ascundeam, ca pe cea mai de preț comoară, pentru a nu-mi fi descoperite ”secretele”. Râd. Acum, mi se pare fermecătoare inocența mea de atunci!
Răsfoisc cu grija, filă cu filă, jurnalul. Mă copleșește un sentiment de dor...Și totuși, fiecare etapă din viață are farmecul și, mai ales, rolul ei, iar toate lucrurile ar fi bine sa se întâmple la timpul lor. Dar ce inseamnă ”la timpul lor”? Cine decide când este momentul potrivit?!
Acum simt tristețe, tristețe pentru că, în naivitatea mea, sufeream... Mă simțeam neînțeleasă, singură și tânjeam după o relație mai apropiată cu părinții mei. Însă nu făceam nimic ce ar fi putut să mă ajute să remediez lucrurile care-mi displăceau. Eram pasivă în fața unor elemente care depindeau, într-o foarte mare măsură, de mine. Abia peste ani, după nenumărate greșeli și gânduri nedrepte, am înțeles cât am greșit în relația cu părinții mei... Aș fi reușit să fiu un copil mai bun, așa cum meritau ei, dacă aș fi înțeles atunci că pot avea încredere în aceste două persoane deosebite. Nu le-am cauzat probleme majore, nu am fost un copil și un adolescent rău sau neascultător, dar am fost rece... Abia după destui ani am reușit să topesc zidul pe care-l ridicasem... Dar, pentru a mă putea consola, voi spune că ”e mai bine mai târziu, decât niciodata”.
Am descoperit în jurnal că, pe lângă însemnările zilnice, scrise cu pixuri de diverse culori cu sclipici, există și niște încercări puerile de a compune poezii despre viață, fericire și timp. Zâmbesc iar!
Închid carnețelul, lipesc scaiul, privesc din nou coperta și mă întorc la viața mea agitată de astăzi, unde timpul petrecut în metrou, zilnic, echivalează cu cel petrecut atunci pentru teme...

Cuvinte.

De câteva zile tot aud un glas aproape stins care mă îndeamnă să mă redescopăr, să încep din nou să mă cunosc, pas cu pas. Mi-am pus atâtea întrebări căutând metoda perfectă care-mi va revela esența proprie, încât am obosit să caut. Apoi, imediat, m-am convins că nu am timp... Aiurea, doar mi-a fost teamă, teamă atât de ce aș putea descoperi, cât și posibilitatea unui eșec.
M-am oprit din scris tot de teamă, teamă că ale mele cuvinte nu exprima, teamă că ele sunt fade... Teamă de aceași noțiune-balaur: de eșec...
Am redeschis pagina întâmplător, într-o dimineață ploioasă de martie, astăzi...
M-am hotărât să mă las din nou îmbrățișată de amalgamul de cuvinte ce-mi vor exprima, parțial, gândurile. Pentru că, la urma urmei, chiar îmi place s-o fac; bine, prost, cum o fi, e mijlocul meu de evadare, insula mea!
Cât despre timp... Trebuie să găsesc timp pentru ceea ce-mi place!

My day... My birthday

Gânduri de seară

 

Câteodată îţi doreşti altceva. Pur şi simplu. 

Ni se întâmplă tuturor, mai devreme sau mai târziu, mai rar sau mai des. Poate că ne săturăm de ceea ce trăim, sau poate nu trăim ceea ce ne dorim... Strângem din dinţi, uneori şi din pumni, şi încercăm să ne comportăm ca şi cum totul ar fi bine. Ne e teamă că slăbiciunea noastră ar putea fi descoperită de cineva şi utilizata împotriva noastră, pentru a ne produce un rău. Dar suntem prea laşi ca să schimbăm ceva...

Ni se întâmplă nouă, oamenilor, celor care trăim undeva între raţiune şi afectivitate.

Stau tolănită pe canapea şi aproape plâng. Nu mă-ntreba de ce, pentru că nu voi şti ce să răspund. Poate doar am o zi mai proastă... Mă simt singură. Asta pentru că am senzaţia că până şi eu sunt împotriva mea uneori. Lupt cu mine, împotriva mea... De ce, e clar că nu ştiu. Ce aş vrea să ştiu e cum să evit situaţia neplăcută în care mă aflu acum. Vreau să ştiu că mă pot baza pe mine, în primul rând, pe capacităţile, aptitudinile şi posibilităţile mele.

În schimb, sunt nesigură... Ştiu ce vreau, dar încă nu am găsit calea de a ajunge acolo îmi doresc. Trebuie să descopăr drumul, nu văd altă alternativă. Dar cum aş putea înainta dacă mă simt sleită de puteri, dacă fiecare celulă din mine pare amorţită? Trebuie să găsesc o cale, trebuie! 

Motivaţia, asta era! Sau, mai bine spus, automotivaţia, motivaţia de tip intrinsec... 

O să reuşesc să-mi ating ţelurile! Oricât de greu ar fi, nu e imposibil! Şi, chiar dacă am zile ca aceasta, când mă găsesc copleşită, vor trece şi voi trăi mai multe zile cu zâmbetul pe buze decât clipe cu lacrimi în colţul ochilor! 

Iar dacă mi se va face dor, o să las dorul să treacă!

Amintirile să revină pe rând...

Am obosit... Amintirile încep să mă sufoce; apare una, iar celelalte vin dintr-o dată, neinvitate. Nenorocite făpturi amintirile! Nu-mi dau voie să trăiesc liber, fără constrângeri și dincolo de tot ce însemnă trecut... Pur și simplu mă agasează! Mă obligă să alerg necontenit de la o extremă la alta. Acum zâmbesc, peste o clipă poate plâng. Lor nu le pasă. Ele nu înțeleg...
Sunt doar niște amintiri, făpturi egoiste care încearcă să-mi acapareze viața. Trebuie să rezist! Nu-mi permit să pierd în fața lor, nu le pot lăsa să-mi ghideze drumul. Deși sunt atâtea, nenumărate amintiri, o să le fac față. Știu că sunt mai puternică decât ele, iar dacă dau dovezi de slăbiciune, o să-mi treacă!

Zâmbesc. Ce sunt, până la urmă, amintirile? Sau, cine sunt ele?
Am ajuns la concluzia că mă lupt cu mine însămi. Nu e un război, doar o luptă... Amintirile sunt o parte din mine, o parte din persoana care am fost, o parte din cea care am devenit, sunt și voi fi.
Nu mă pot detașa definitiv de ele, căci ar însemna, de fapt, să pierd o parte din mine. Dacă le-aș lăsa în urmă fără posibilitatea de a le regăsi, poate că aș fi constrânsă să repet greșelile care mi-au marcat existența. Și-atunci, pentru ce atâta efort? La ce e bună experiența, despre care cu toții vorbim?
Atâtea întrebări rămân fără răspuns în lipsa amintirilor...

Așa că, nu vreau să rămân fără aceste făpturi pe care le-am colecționat cu grijă în viața mea. Le rog însă să revină pe rând, cuminți, și să fie blânde cu mine!
La urma urmei, așa cum ele sunt o parte din mine, și eu, la rândul meu, le aparțin!
:)