luni, 23 iunie 2014

Timp

Mi-aș aprinde o țigara și aș savura un pahar de gânduri, trăgând din ea cu nepăsare.
Dar nu fumez, și parcă paharul plin cu gânduri nu are farmec fără țigara de care ziceam, așa că îmi îndes gândurile într-o ceșcuță de ceai.
Sorb, temătoare, o picătura care mă arde. Aha, teama a fost justificată acum.
Ar trebui să aștept să se răcească, îmi spun, în timp ce apuc ceașca de toartă și o aduc ușor spre buze.
Mda, încă frige, nu am așteptat suficient. Știam deja că răbdarea nu face parte din paleta mea de calități, așa că mi-e indiferent.
N-am mai avut timp, in ultima vreme, să beau ceai, să-i aleg întâi aroma cu grijă, să-l pregătesc cu atenție și să-l savurez pe-ndelete. Și iar mă lovesc de prietenul Timp, și iar îi arunc în cârcă tot ce n-am făcut eu, ce-aș fi vrut să fac și ce m-aș fi gândit că aș putea face.
Făcându-mi mustrări de conștiință, ajung la concluzia că întotdeauna găsesc un vinovat pentru absolut tot ce se întamplă sau nu se întâmplă, iar, de cele mai multe ori, nu mă consider pe mine vinovată, iar atunci când îmi recunosc vina, reușesc (cumva) să o împart între mine și altcineva.
Mai iau o înghițitură din ceșcuța de pe masa rotundă din fața mea. Observ că s-a răcit. Nu cumva e prea rece?
Poate am așteptat prea mult...