vineri, 28 decembrie 2012

Nimic

Mi-e frig! Tremur din toate încheieturile...
Sunt singură în casă și tremur. Nu pot să mă încălzesc; nu reușesc; poate, la urma urmei, nici nu vreau.
Beau îngândurată dintr-o cană plină cu ceai. E cald încă, văd aburii cum se ridică deasupra privirii mele. Sunt singură. Ceaiul nu mă încălzește deloc. Nici nu-l simt.
Mai iau o gură și inspir adânc. Cred că m-am împietrit...
Aș vrea să plâng, să descarc toată energia asta negativă care m-a cuprins în totalitate. Nu pot vărsa nicio lacrimă, nu pot să plâng.
Caut în continuare răspunsuri la întrebări care, poate, nu vor fi elucidate niciodată. Sunt aceeași fată prostuță care crede că va schimba lumea într-un loc mai bun. Încet-încet, mă sting. Obosesc să lupt cu morile de vânt.
Oare am cerut prea mult în clipa în care am afirmat că îmi doresc pe cineva care să mă iubească și pe care să-mi dau silința să-l fac fericit? Iubirea e doar un vis intangibil? E doar un ideal?
Nu vreau să trăiesc o viață bazată pe prefăcătorie, nici o relație din complezență... Nu vreau să își impună nimeni să mă iubească. Nu vreau să fie lângă mine doar din comoditate sau din obișnuință...
Ceaiul se răcește. Mai beau din când în când din cana banală.
Oare mi-am omorât sufletul din dorința imperioasă de a mă schimba pentru a mă face plăcută?!
Încă mi-e frig, din ce în ce mai frig...
Dau muzica mai tare de disperare. Nu mai vreau să aud gândurile înfricoșătoare care mă tot bântuie. Vreau să scap de mine...
Am terminat de băut nenorocita de cană cu ceai. Cred că mai bine mi-ar fi prins niște vodkă!
Privesc în gol. Cine sunt și cum am ajuns aici??
”Vino, să pot regăsi drumul spre mine!”

#

”Cicatricile vorbesc mai tare decît tăișul sabiei care le-a făcut.”

(Paulo Coelho-Manuscrisul găsit la Accra)

sâmbătă, 22 decembrie 2012

?

Dar, la urma urmei, ce înseamnă ”acasă” pentru mine? Unde este?

marți, 4 decembrie 2012

luni, 3 decembrie 2012

Sunt clipe în care nu îmi doresc decât să dispar... Cum aș putea face asta?!

joi, 29 noiembrie 2012

Singurătate cu aromă de ploaie

Mă străbat mii de gânduri, e ploaie torențială în mintea mea... Apoi, unele mai curajoase, altele mai puțin îndrăznețe, traversează până ajung în suflet.
Stau într-o cameră întunecată și încerc să-mi armonizez rațiunea și afectivitatea. Mă simt neputincioasă. Ascult Leonard Cohen și încep să-mi amintesc întâmplări și vise pe care credeam că le-am îngropat dincolo de lumea în care mă învârt.
”A Thousand Kisses Deep” și eu, între patru pereți reci.

Toți știu să dea sfaturi, sau, mai bine spus, toți oamenii au impresia că se pricep de minune s-o facă. În realitate, adevăratul ajutor pe care ți-l poate oferi cineva este o doză de optimism, zâmbete din abunență și un imbold pentru a continua să lupți.
Am învățat că nimic nu poate fi obținut ușor, niciun dintre lucrurile care contează cu adevărat în viață. Inevitabil, apare întrebarea ”Merită să lupt?”, iar răspunsul îl deținem cu toții, adânc înrădăcinat în conștiință: ”DA, merită să lupți pentru ceea ce îți dorești!”.
De unde energie? De unde răbdare? Din gândurile pozitive, din fiecare experiență deja trăită.
Nu te aștepta să-ți atingi țintele de la prima încercare; poate că pur și simplu nu ești pregătit pentru a duce povara lucrului la care râvnești. Cu siguranță vei trece prin felurite încercări și experiențe care rolul de a te modela.
Nu dispera, încearcă să nu vezi experiențele ca pe niște eșecuri și... mergi înainte! Nu șovăi și vei ajunge acolo unde îți dorești!

Azi a fost înnorat și trist în furnicarul în care trăiesc de vreo 2 luni... A și plouat! Când mă gândesc cât îmi plăcea ploaia... Și-acum, acum nu știu ce-mi place și ce nu...
Locuiesc între teamă și dorință și sunt bulversată...
Cine să mă ajute să-mi (re)găsesc esența... și drumul?!


Mi-e dor de mare, mi-e dor cu adevărat...

joi, 15 noiembrie 2012

Dimineață de noiembrie

Alarma sună din nou... Fir-ar! E iar dimineață!
 
Mă dezlipesc cu greu de patul cald, încep să tremur și mă pregătesc pentru o nouă zi. Mă îmbrac în grabă pentru că, indiscutabil, sunt IAR în întârziere; timpul își joacă bine rolul de inamic.
Ies din casă, cu chipul luminat de un zâmbet sincer, și mă lovesc de luna noiembrie. Simt cum iarna se apropie cu pași grăbiți și-mi amintesc de anoitmpurile înghețate pe care le-am trăit și care mi-au lăsat cufere întregi pline cu amintiri frumoase...
...O să vină prima zapadă cu fulgii ei apoși, gerul îmi va înroși nasul ca-ntoteauna, iar florile de gheață îmi vor orna ferestrele... O să vină Moș Nicolae și o să mă facă să râd cu gura până la urechi, de încântare, iar apoi Crăciunul. O să împodobesc bradul, o să ascult și o să cânt colinde în jurul lui, încurajată de mirosul de cozonaci și de atmosfera familială. O să-mi îmbrățișez părinții și o să le mulțumesc încă o dată pentru tot ajutorul oferit. Apoi, o să alerg de colo-colo, pregătind cu grijă cadourile pentru cei dragi... O să le așez sub brad și voi aștepta să văd privirile pline de bucurie la deschiderea lor. O să-mi aștept cuminte darurile (pentru că am fost cuminte) și o să mulțumesc iar și iar la primirea lor.
O să fim cu toții fericiți, împreună. Poate o să bem vin fiert cu scorțișoară; Cu siguranță vom rememora amintiri care stârnesc hohote de râs, amintiri ce ne leagă și care și-au lăsat amprenta asupra familiei noastre. Prietenii o să fie și ei alături de mine, aducând încă o nuanță în paleta de culori diversificată. Cât iubesc Crăciunul!..
 
Aud o voce stridentă ”Urnează stația Eroilor, cu peronul pe partea stângă!”.
Mă dezmeticesc. Nu știu când și cum a trecut timpul. Trebuie să cobor din metrou și să-mi continui drumul, prin frigul lunii noiembrie. Încet, dar sigur, mi se scurge printre degete și această dimineață de joi...
 
Vine sfârșitul săptămânii și mi se face din ce în ce mai dor de casă...

marți, 13 noiembrie 2012

Dacă...


”Dacă vrei rămâi, nu știu, dar să pleci e prea târziu!”

Lasă-mă să caut drumul șerpuit care leagă realitatea mea de lumea ta. Atunci, dupa ce-l voi descoperi, o să alerg desculță prin ceață până în brațele tale.
O să fie frig și teamă și disperare...O să se prăbușească munți și o să se surpe văi. O să se tulbure apele și o să tremure copacii, până o să fie doborâți de uraganul dintre noi.
Apoi, apoi o să mă descopăr zvârcolindu-mă în același pat. Cu fruntea udă și respirația sacadată...

miercuri, 17 octombrie 2012

:)


Agonie Vs. Extaz

A durat ceva timp până să mă dezmeticesc, până să realizez că viața mea s-a schimbat radical...
Trăiesc într-o altă lume, o lumea profund diferită de cea cu care mă obișnuisem.
E duminică dimineața, cu iz de ploaie și de cafea. Ceaiul meu mă așteaptă timid în ceașcă, cu aroma lui pregnantă de vanilie. De la biserca de lemn de vis a vis, se aude cântecul ritmic al clopotelor. Vândul îndoaie copacii, iar parcul din fața blocului e pustiu. Nimeni nu îndrăznește să întrerupă jocul firesc al toamnei, care și-a intrat cu seriozitate în rol. Doar castanele se rostogolesc după voie pe aleile jilave...
Deși locuiesc în continuare la etajul al treilea al blocului, e un alt bloc. Nimic nu mai e la fel...
Sunt mai departe de casă decât mi-am imaginat.
Oare mi-e dor? Oare mi-e bine? Trăiesc un capitol confuz al vieții mele, când nu știu ce e bine și ce-i rău, ce mă doare și ce mă mângâie, ce-i agonie și ce-i extaz. Nu caut decât să fiu fericită, să zâmbesc tot mai des; fără rețineri, fără constrângeri, fără teamă, fericită pur și simplu. Cer prea mult?
Caut disperată răspunsuri la întrebări fără rost... GATA! O să fie bine! TREBUIE să fie bine!

Let the sky fall... :)


sâmbătă, 25 august 2012

”Și restul e numai Chopin și tăcere...”

Plâng ca un copil... Îmi îngrop fața în palmele mici și las lacrimile, stropii de viață, să-mi alunece pe încheieturi. Plâng cum n-am mai plâns de mult timp, cu toată ființa mea.
E noapte și cerul îmi pare prea departe ca să-l ating. Mă simt limitată; nu în gândire, ci in fapte; nu în cuvinte, ci în posibilitatea lor de materializare.
Sunt aici... ferecată între patru pereți goi. Printre lacrimi, ei par străvezii. Mă caut în întunericul sumbru. Unde sunt? Ce vreau și... cum am ajuns aici?
Dintr-o dată, simt o durere sfâșietoare. Inima îmi bate aritmic. Chipul mi-e palid. Ochii sunt împăienjeniți. Capul mi-e greu. Respirația, sacadată...
Încă mai caut ceva care să-mi aducă liniștea.
Tot plâng și nu pot să mă opresc... Tremur. Înghit o lacrimă. Simt un nod în gâtlej. Mă sufoc...
Trebuie să-mi revin!
Caut disperată sticla cu apă. E pe undeva pe aici... O găsesc. Beau.
”Și restul e numai Chopin și tăcere...”

luni, 20 august 2012

^

    ”Gândul tulbură.” (Emil Cioran)


duminică, 19 august 2012

Despre viață

Se scutură gânduri într-o ploaie torențială de cuvinte... Dor, iubire, prietenie, vanitate, orgoliu, teamă, dorință, egoism, toate se varsă în lume, inundând-o. Îmi șterg ochelarii aburiți și mă privesc dincolo de lentile. Oare ce contribuție aduc eu lumii, prin sentimentele mele?
Aș vrea să cred că energia pe care o eman este exclusiv pozitivă, dar m-aș minți. Nu sunt o persoană rea, nici dușmănoasă, dar trebuie să admit latura mea posesivă. Îmi încurcă viața, îmi degradează încrederea și îmi alimentează sentimentele negative. Dacă ar dispărea, cu gelozia ei cu ochi cenușii! Dacă m-ar lăsa în pace! Dacă m-ar uita! Atunci aș fi liberă...
Ce să fac pentru a o alunga?? Cum să o îndepărtez definitiv??
Întrebări, întrebări și iar întrebări... Cred ca până la urmă voi lua un bici în mână, unul care să o usture, ca să plece, un bici al nepăsării. Dacă l-aș găsi pe undeva, l-aș împrumuta ca să scap de demoni. L-aș mânui cu grijă însă, de teamă că nepăsarea m-ar putea îmbrățișa prea strâns.
O să descopăr o pedeapsă pentru posesivitate și gelozie. Trebuie să descopăr! Atunci, după o așa luptă crâncenă, din care voi ieși învingătoare, o să pot afirma cu tărie că sunt o persoană pozitivă, care contribuie în lupta pentru binele și frumosul lumii.
Pe de altă parte, voi gusta din savoarea libertății emoționale... Când?! Încep procesul laborios de vindecare încă de acum. Încerc să mă liniștesc și să fiu mai optimistă. Vreau! Pot! Și voi reuși.
Sunt hotărâtă să scap de boala cea grea. Trebuie! Inspir profund și zâmbesc. Sper să nu fiu dezamăgită de cei cărora le voi acorda din ce în ce mai multă încredere...

joi, 16 august 2012

O altă vară

Împărțim același cer nesfârșit de albastru, ne scăldăm în aceeași mare agitată, ne topim sub căldura aceluiași soare arzător, dar trăim în lumi diferite. Ne ascundem deseori în spatele unor minciuni răsuflate, căutăm pretexte și acționăm impulsiv; înviem cărțile prin pasiunea cu care le citim, ascultăm cam aceeași muzică, așteptăm o minune, dar suntem străini. Tu nu mă cunoști, eu nu te-am știut niciodată... Zâmbesc de departe. Aceeași mare, într-o altă țară. Aceeași boare de vânt, dintr-o altă direcție. Același dor de zbor, alte aripi. Aceeași melodie, alte sentimente. ”Trovarsi per caso in un bar del centro e sentirsi speciale”. Aceeași sete de cunoaștere, altă carte. Aceleași așteptări, alte condiții. Același zâmbet, la o altă vârstă...

E trecut de mijlocul verii și încă mai simt ceva din nadușeala zilelor toride. Nopțile însă sunt reci. Tremur din toate încheieturile și nicio pătură nu reușește să îmi dezghețe trupul. Citesc câteva pagini din cartea mea de suflet și încep să ma încălzesc. Nu e suficient...
O mână fierbinte mă atinge pe spate. Zâmbesc iar. Arunc cartea pe noptiera de lângă patul moale de hotel. Nu sunt singură, nu. Același bărbat mă strânge în brațe. E o altă vară, altă viață și alt decor. Schimbările majore abia acum încep... N-o să le permit să-mi facă rău! Vor fi schimbări în bine, dovezi ale progresului meu personal și voi fi fericită, cu adevărat fericită! N-o să mă îmbăt cu apă rece și nu o să mai cred in năluci. O să râd cu poftă și o să mă bucur de fiecare clipă!
Poate că, la urma urmei, sunt alta... Dar sunt oare dispusă să o las în urmă pe cea care am fost candva?! Trecutul și-a lasat pregnant amprenta asupra persoanei care sunt astăzi, oare chiar am învățat din greșeli?

”Nimic în lumea asta nu ne poate distruge, dar ne putem distruge singuri tânjind mereu după lucrurile pe care nu le mai avem - şi gândindu-ne tot timpul la ele.”
(Pe aripile vântului- Margaret Mitchell)

duminică, 3 iunie 2012

Vanilie

Shh! Închide ochii şi taci! Ascultă cântecul legănat al graurilor şi inspiră profund!
Simţi? În jur miroase pregnant a vanilie şi a schimbare. Iniţial, te vei gândi că fiecare modificare se datorează schimbării de anotimp. Într-adevăr, calendaristic, de vreo 2-3 zile e vară. Zâmbeşti, ştiu că zâmbeşti. Mai toţi iubim vara şi o aşteptăm cu nerăbdare cam nouă luni pe an. Cum să nu-ţi placă zilele călduroase şi animate pe malul mării sau nopţile senine şi blânde cu lună plină? Cum să nu te bucuri de fiecare apus şi fiecare răsărit de vara?
Revenind, îţi spuneam că schimbările nu sunt datorită noului anotimp, ci exclusiv din cauza noastră, a oamenilor. Deşi cei mai mulţi dintre noi se tem de necunoscut, viaţa ne constrânge deseori să îmbrăţişăm drumuri neştiute. Fiecare alegere înseamnă compromis, pentru că a opta pentru ceva este echivalent cu a omite cealaltă alternativă. Astfel, orice decizie ne poate transforma radical existenţa în ceva mai bun, sau nu.
Suntem conştienţi că ne aflăm într-o perpetuă mişcare, într-o nesfârşită schimbare... Şi-atunci, de ce este atăt de dificil să acceptăm că modificările, de orice natură, fac parte din cursul firesc al vieţii?
Oamenii vin şi pot pleca oricând de lângă noi... E ca o ruletă rusească în care nu se ştie cine va supravieţui şi cine nu. Ne rămâne doar să ne folosim abilităţile, instinctul şi să sperăm că, în final, toate se vor aşeza pe făgaşul lor normal.
Dar ce înseamnă "normal"? Care este aşa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obişnuit, firesc, natural. Oare o corespunde "firescul" meu cu al tău? Posibil, probabil, dar nu sigur. Aici intervine din nou necunoscutul, sau elementul-surpriză. Şi cum surprizele nu sunt întotdeauna plăcute... e cam complicat!
Rămâne mireasma vaniliei, ca amintire dulce-aromată a celor care acum sunt departe. Zâmbeşte şi îngăduie-ţi să speri în zile mai însorite! Bucură-te de fiecare clipă frumoasă, acceptând că, totuşi, nimic nu durează o veşnicie...:)

joi, 26 aprilie 2012

Dor

Mă macină un dor năprasnic şi mă doare... Limitată de propriile decizii, caut o cale de a-mi stăpâni sentimentele, de a le domoli. Vreau zâmbete spontane şi hohote de râs fără temei. Vreau să uit...
Nu pot să mă desprind de universul care m-a îmbrăţişat atâta timp, de trecutul care şi-a pus amprenta asupra omului care am devenit. Am greşit şi am făcut rău, involuntar. Am suportat cu stoicism şi accept consecinţele faptelor mele. M-am schimbat radical, am încetat să-mi accept defectele şi m-am hotărât să le diminuez, asta dacă nu reuşesc să le transform în calităţi. Am iubit şi am fost iubită, am dispreţuit şi am fost dispreţuită, am zâmbit şi mi s-a zâmbit, am plâns şi s-au vărsat lacrimi din pricina mea...
După atâta timp, după un aşa val transformator, poate că n-ar mai trebui să simt durerea cicatricilor. Ele însă râmăn acolo, palpabile, pentru a-mi aminti în permanenţă de ceea ce îmi lipseşte.
Mi-e dor şi am ochii umezi iar şi iar...

vineri, 30 martie 2012

Optimism!


De la fereastra camerei mele, afara pare că a venit toamna... 30 martie şi copacul de la geam e "gol", picături de ploaie bat in pervaz, iar vântul îndoaie lumea. Propun o schimbare, să facem ceva pentru a aduce primăvara la locul ei. Hai să zâmbim!
Ştiu că majoritatea dintre noi suntem înglodaţi în mocirlă, unii bolnavi, alţii letargici, dar trebuie să ne adunăm, să ne mobilizăm şi să transformăm radical lumea în care trăim. Suntem datori faţă de noi înşine să facem ceva, nu mai putem aştepta ca totul să se rezolve de la sine, trebuie să luam atitudine!
Un zâmbet nu costă nimic, dar oferă comori întregi de nestemate cum ar fi buna-dispoziţie, fericirea, liniştea, armonia, de care cu toţii avem atâta nevoie... Până acum, din comoditate sau poate chiar din nepăsare, ne-am închis cu toţii în cercul vicios al obişnuinţei. Am ales să acceptăm neajunsurile vieţii şi ne-am îngropat în frustrări. De ajuns! O transformare majoră porneşte întotdeauna din gesturi mărunte. Înâi, trebuie să ne schimbăm starea de spirit. Fiecare este provocat să găsească un motiv pentru care să zâmbească. Nu e deloc dificil, trebuie doar să vrei!
Ascultă melodia pe care îţi place să dansezi, caută o comedie la care să râzi până la lacrimi, desenează un soare portocaliu, răsfoieşte albumul copilăriei tale, reciteşte câteva rânduri scrise de o persoană care ţi-a amrcat în vreun fel existenţa, sau pur şi simplu aminteşte-ţi un episod amuzant pe care l-ai trăit... Sunt atâtea modalităţi de a-ţi îndrepta gândurile pe un făgaş pozitiv, încât este aproape imposibil să dai greş.
Apoi, proiectează-ţi un autoportret sub forma unei piramide a calităţilor pe care ţi le descoperi. E posibil să fii surprins de paleta de trăsături pozitive pe care o deţii...
Întocmeşte-ţi un plan de atac pentru a trece cu bine peste obstacolele pe care le-ai întâlnit în drumul tău. Pune-ţi întrebări despre propriile decizii şi caută soluţii pentru a remedia erorile pe care le-ai făcut. Găseşte curajul să recunoşti alegerile greşite pe care le-ai luat, apoi ia măsuri pentru a schimba ceea ce se mai poate repara. Eu cred că întodeauna există cel puţin o cale de a îndrepta lucrurile, dacă prezentul nu relevă dorinţele tale.
Aşadar, zâmbeşte şi ia-ţi viaţa în mâini! Dacă ea nu îţi zâmbeşte, gâdil-o!

luni, 26 martie 2012

Vis Vs. Realitate

Ameţită, m-am trezit dimineaţă altfel. Speriată şi confuză totodată din cauza visului care mi-a întunecat somnul, am încercat să aduc lucrurile pe făgaşul normal. M-am cufundat în cărţi bătrâne şi pline de înţelepciune, în speranţa că ziua va deveni însorită. Pentru câteva ore, am reuşit. M-am deconectat de gândurile stârnite de acel vis. Minunea s-a sfârşit relativ repede, odată cu sosirea iminentă a nopţii.
Orizontul s-a întunecat, la fel şi universul meu. Controvesată, am încercat să găsesc răspunsuri...
Un prieten glumea ieri, spunându-mi că Universul îmi transmite semnale, semne, pentru a putea interpreta viaţa. Râd. Dacă ar fi aşa, cum ar trebui să interpretez un vis în care nu cred? Viaţa e mai mult decât o cursă cu obstacole, e un labirint întortocheat în care firul Ariadnei e aproape imposibil de găsit. Oamenii apar şi dispar de lângă noi... E firesc să se întâmple aşa, căsi totul de schimbă, totul se transformă. Credeam că legăturile dintre oameni sunt mai puternice decât schimbarea. De fapt, eram convinsă, dar elementul-surpriză a intervenit inevitabil. Acum ştiu că nimic nu e pentru totdeauna, sau cel puţin nu în lumea în care eu trăiesc. Totul e efemer, iar omul, omul e cea mai fragilă creatură din Univers; în raport cu natura şi cu moartea, omul e trecător, se usucă în bătaia timpului ireversibil.
Ştiu toate astea, dar încă nu vreau să accept. Mă agăţ de un vis care nu face altceva decât să mă îngrijoreze. Ce se va întâmpla cu oamenii la care ţin, dar care nu mai fac parte din viaţa mea? Cum i-aş putea ajuta sau proteja, dacă ei s-au îndepărtat??
Îmi rezerv dreptul de a spera că vor fi bine şi mă întreb de ce am scris despre "ei" când e vorba de o singură persoană...

sâmbătă, 24 martie 2012

Vreau să trăiesc!

În liniştea nopţii, pâlpâitul lumânării mă face să tresar... Fiori reci mă străbat şi gânduri cenuşii ies la lumină. Parfumul de magnolie se răspândeşte încet, ca prin vis. Universul îmi e acaparat de candoare şi armonie. Paradoxal, liniştea de astă-seară nu-mi face rău, ci mă îndeamnă către un moment de maximă reflexivitate. Tăcere şi agonie, căutare şi suspans, regăsire şi extaz, uitare şi cădere surdă, către început.
Reiterez momentul incipit şi mă trezesc prinsă în interiorul unui cerc vicios. Diamentru, rază, triunghiuri înscrise, arie, circumferinţă, arc de cerc, sector circular, unghi central, am atâtea date de care m-aş putea folosi pentru a evada şi de fapt n-am nicio posibilitate de scăpare...
Sunt prizoniera propriei vieţi.
Ştii ce înseamnă evadarea, de fapt? Bănuieşti?
Evadarea nu e altceva decât "marea trecere", cum o numea Blaga, adică moartea, iar eu nu mă simt pregătită să fac saltul către infinitate. Vreau să trăiesc cu fiecare celulă, cu fiecare particulă din mine, vreau să trăiesc bucurându-mă de absolut tot ce înseamnă viaţă! Vreau să mă trezesc zi de zi plină de entuziasm, să mă cufund în sentimente inefabile, să zbor cu vântul, să înot cu marea, să cânt cu păsările, să adorm în îmbrăţişarea nopţii şi să reuşesc să descifrez monologul ploii. Vreau să iubesc cu toată fiinţa mea şi să mă scald în băi de pasiune. Vreau zâmbete la orice pas şi îmbrăţişări nenumărate. Vreau oameni veseli şi mulţumiţi, exuberanţi şi dornici de evoluţie...
Le vreau pe toate împletite cu răbdare, pe firul vieţii. Pun la bătaie tot ce se poate, dar cui să-i cer?

joi, 22 martie 2012

Întrebări fără răspuns

Nu vreau să port războaie mute, nici să mă ascund după aparenţe. Nu vreau nici să sufăr, nici să provoc suferinţă. Şi-atunci, ce se întâmplă cu adevărat cu noi, cei care astăzi ne închidem dincolo de pereţii reci?
Cu toţii afirmăm că ne dorim adevărul, dar ce este adevărul până la urmă? De unde să ştim dacă adevărul nostru este universal valabil? De unde aflăm dacă greşim?
Viaţa ne constrânge să acţionăm în cele mai diverse situaţii... Se întâmplă să greşim, să ne lăsăm purtaţi de val şi să luăm decizii pripite. Fără să vrem, din dorinţa de a ne proteja, rănim persoanele care ne sunt dragi. Impulsionaţi de propriile dezamăgiri, ajungem să reacţionăm surprinzător. Ne trezim apoi loviţi de deciziile noastre, iremediabil şi fără speranţă de vindecare. Ce putem face?
Mergem mai departe, purtând în suflet durerea unei pierderi... Mai întâi de toate, simţim cum ni s-a desprins o bucată întreagă de suflet. Adevărata suferinţă e provocată însă de îndepărtarea fiinţelor dragi care uită de tot ce-a fost bun şi se îngroapă în resentimente. De ce de cele mai multe ori atitudinea îţi este interpretată eronat?
Eşti conştient că ai greşit în faţa persoanei care a dispărut pur şi simplu, dar nu reuşesşti să îţi explici de ce persoana care se simte lezată nu acceptă că vina este împărţită. Vrei să faci ceva, orice, pentru a îndrepta lucrurile, dar nu ţi se oferă ocazia de a explica. Ce e de făcut?
Mă gândesc acum cât de mult doare când persoana în faţa căreia ai reuşit să te destăinui, până la urmă, şterge cu buretele tot frumosul şi începe să te judece, când prietena cea mai bună refuză să comunice, nu îşi doreşte să piardă timp cu tine şi, cel mai grav, ajunge să te considere ipocrit. De ce ipocrit şi mincinos?! De ce??

vineri, 16 martie 2012

Ceaţa tristeţii

Încet-încet, lumea se dezintegrează sub privirile noastre neputincioase...
Plouă ca niciodată, cu lacrimi de sânge şi petale ofilite de disperare. Plouă torenţial în lumea citadină, plouă cu picături acide care topesc speranţa. Gem de durere plantele dărâmate la pământ, iar frunzele se rătăcesc toate în zborul lor. Cerul e acoperit de un albastru-violet care ţine soarele prizonier după gratiile sale.
Străzile sunt pustii... Oamenii, speriaţi de suferinţă, s-au ascuns de ei înşişi între ziduri gri. Copacii dezbrăcaţi mai veghează încă somnul adânc al aleilor întunecate.
De la fereastra ferecată, văd viaţa decolorată de griji; indiferenţa a reuşit să acapareze, în jocul ei, întreaga lume, suferinţa şi-a făcut loc în tabloul sinistru, iar durerea a venit pentru a încununa succesul.
Zâmbetele au pierit, vorbele au amuţit, visele au murit... Unde e fericirea promisă?!
Într-un parc uitat de timp, băncile jelesc apusul unei alte poveşti de iubire. Lacrimile amare le înrourează obrajii tinerilor constrânşi să urmeze drumuri diferite. Aici, acum, viaţa ei devine o potecă a tristeţii. Singură, bolnavă de dragoste şi dezamagită, ascultă zgomotul iluziilor care trosnesc sub paşii săi. În mâna stângă, strânge un trandafir roşu. Se tulbură apele, păsările zboară dezorientate spre nicăieri. Fata caută răspunsuri la întrebări fără rost, aşteaptă schimbări în bine şi tânjeşte încă după o îmbrăţişare care să-i aline tristeţea...
El aleargă speriat către moarte. Ştie că boala îl va răpune, că se va stinge ca o scânteie în viscolul vieţii. I-au mai rămas doar căteva luni, sau chiar zile de trăit, momente de disperare şi durere, de resemnare şi suferinţă. Departe de ea, e copleşit de ceva numit "dor" care nu face altceva decât să-l arunce în prăpastia tristeţii...
În umbra nepăsării şi a ignoranţei, lumea amorţeşte...
"Ea plânge... el palid se pierde în noaptea necruţătoare"...

joi, 15 martie 2012

Joi de Martie

Am mai tăiat o zi de joi din calendarul vieţii mele... O zi pe cât de senină şi insorită, pe atât de rece.
E din nou întuneric afară, iar noaptea devine treptat dureros de liniştită. Nu se mai întâmplă nimic cu viaţa mea. Simt cum alunec în mocirla solitudinii, Cu fiecare pas sunt mai aproape de obişnuinţă şi resemnare.
Asta nu sunt eu! Afirm privindu-mă atent într-un ciob de oglindă. Nu mă mai recunosc. Nimeni nu mă mai cunoaşte, nimeni nu mă mai ascultă, nimeni nu mă caută, nimeni nu este aici, nimeni nu ştie ce se petrece cu mine. Dar cum aş putea avea pretenţii de la alţii, când sunt momente în care nici măcar eu nu mă înţeleg?!
Număr minute, apoi ore, zile, săptămâni şi luni. Nu mai e mult până va veni clipa în care viaţa mea se va schimba radical. Sunt oare pregătită cu adevărat pentru transformare?
Mă gândesc la etapele pe care le-am parcurs pentru a ajunge persoana care sunt astăzi... Am greşit de nenumărate ori, am învăţat mai târziu din greşesi, am câştigat, am pierdut, am plâns, am râs, am îngenunchiat şi m-am ridicat din noroi. Am crescut şi am devenit mai puternică, mult mai puternică decât am crezut vreodată că voi fi. Zâmbesc...
E noapte, miroase a primăvară şi plouă cu vise. O stivă de cărţi mă aşteaptă cuminte pe noptiera de lângă pat. În întuneric şi singurătate, cărţile mi-au rămas fidele. Oamenii pleacă, vorbele se uită, faptele sunt şterse de timp, însă paginile ascunse între două coperţi, oricât de îngălbenite ar fi de vreme, păstrează amintirea primei lecturi şi savoarea veacului în care au fost tipărite...

miercuri, 14 martie 2012

Evadare

M-aş arunca în braţele tale ca de fiecare dată... M-aş pierde într-o îmbrăţişare ireal de caldă şi aş zâmbi iar şi iar. Mi-aş lipi buzele de ale tale şi te-aş săruta cu foc. Te-aş privi cu ochi senini şi curioşi. Apoi, ţi-aş cere să mă cuprinzi cu putere, să-mi oferi siguranţa de care am atâta nevoie...
Mi-aş plimba palmele mici pe gâtul tău şi te-aş mângâia cu vârful unghiilor: afectuos şi sălbatic, grijuliu şi pasional totodată. Hmmm...
Hai să ne tăvălim prin pat îmbrăţişaţi! Să râdem în hohote, să ne sărutăm neîncetat, să alerg cu degetele pe trupul tău, să mă mângâi şi tu, să ne iubim şi să uităm de tot răul care ne macină existenţa!
Hai să ne bucurăm de clipa asta ca şi cum ar fi o fărâmiţă din ultima noastră zi! Hai să evoluăm împreună, ca un tot unitar! Hai să abandonăm lumea amterială şi să rămânem doar noi!
Hai! Vrei să vii în lumea mea?! :)

duminică, 11 martie 2012

Vise şi realitate

Mă ghemuiesc printre vise ca un prunc în braţele mamei... Îmbrăţişez aşteptarea îndulcită cu speranţă. Nu las timpul să treacă, ci mă străduiesc să trec eu prin el, cu paşi siguri. Îndepărtez temerile şi încep să fiu din ce în ce mai optimistă. "Va fi bine!" Îmi şoptesc cu vocea tremurândă. Trebuie să fie bine! Încerc să fie bine. Vreau să fie bine. Aşa că, va fi bine!
Am atâtea şi atâtea de făcut, o mulţime de vise de îndeplinit şi de dorinţe de adus în concret. Am putere de muncă, dorinţă de reuşită, perseverenţă şi îndârjire. Încă mai caut dramul de noroc care face întotdeaună diferenţa. Îmi doresc să-l descopăr şi să mă ajute să îmi duc planurile la bun sfârşit. Vreau să fac ceva cu viaţa mea, vreau să-mi găsesc drumul. Vreau să şi reuşesc!

marți, 6 martie 2012

Lacrimi

Las lacrimi fierbinţi şi amare să-mi alerge pe obraji ca de ceară... Plâng iar, plâng cum nu am mai făcut-o de ceva timp, ca un copil speriat şi supărat totodată. Plâng cu fiecare celulă a corpului meu, dezamăgită şi singură...Nu pot să mă opresc. Nu reuşesc. Deja încep să tremur şi simt cum mă topesc ca o lumânare. Ameţesc, iar dacă ar fi să mă prăbuşesc acum pe podeaua rece, nu ar avea cine să mă descopere căzută.
Plâng din ce în ce mai zbuciumat, cu lacrimi tot mai mari şi mai multe... Încep să îmi simt capul atât de greu, încât îmi dă senzaţia că ar fi fost acoperit de plumb. Mă doare fiecare bucăţică din trup şi fiecare fărâmiţă de suflet. Mă sfâşie durerea! Tremur din ce în ce mai tare. Mă sperii...
Închid ochii pentru câteva secunde şi văd ultimele ore derulându-se printre lacrimi. Vreau să mă opresc din plâns! Acum! Vreau să alung orice gând care îmi umbreşte în vreun fel viaţa! Vreau să trăiesc, să zâmbesc şi să mă cufund în bucurie!
Vreau, îmi doresc, dar oare merit? Încep să mă gândesc că, la urma urmei, sunt vinovată pentru situaţia în care mă aflu acum. Poate că iar greşesc, când sper că va fi bine şi îmi doresc să şterg din mintea mea toate cuvintele care mi-au făcut rău...

sâmbătă, 3 martie 2012

Seară rece de martie

A trecut un an de când scriam despre păcate dulci-amărui, despre otrava plăcerii şi prăpastia atracţiei. Un an plin de neprevăzut, plin de abstacole trecute şi de îngenunchieri, plin de confuzie şi greşeli, plin de lacrimi şi suspine, plin de vise şi dorinţe, dar şi un an plin de speranţă.
Nu credeam că voi ajunge să fiu speriată de mine însămi, sau că mă voi teme de propriile decizii, aşa cum nu credeam că voi tremura în casă în această seară de martie. Nu credeam că voi ţine în palmă un ghiocel pur şi simplu îngheţat, cum nu credeam că pot fi atât de imorală, pe cât sunt de morală. Nu credeam multe, dar uite că am aflat...
Am ajuns să mă cunosc mai bine în ultimul an, m-am apropiat mai mult de cine nu sunt, pentru a descoperi cine sunt eu, de fapt. Am greşit şi iar am greşit dintr-o imperioasă nevoie de evadare. Da, aveam nevoie să evadez, doar că drumul ales de mine pentru a evada nu a fost de fiecare dată cel corect. Necunocute sunt căile pe care le urmăm în viaţă... Avem atâtea variante, atâtea alternative, încât uneori pur şi simplu ne rătăcim. Ne abatem de la drumul principal şi ne trezim undeva în necunoscut, undeva unde poate că nu ne-am dorit să ajungem vreodata. Ce avem de făcut atunci? Să îmbrăţişăm neantul în care ne aflăm sau să căutăm răspunsuri pe întuneric?
Decizii, decizii şi iar decizii...
Suntem constrânşi să ne analizăm opţiunile şi să alegem. Cum alegem? Ce alegem? Pe ce criterii?
Atâtea întrebări care rămân solitare, fără răspuns...
Îmi vine să râd. Nu ştiu dacă e râsul meu, dar îmi place mult să râd, aşa că nu mai caut răspunsuri întortocheate, doar râd. Ascult "The lost song", fredonez şi zâmbesc. Muzica mă âncălzeşte cu adevărat aproape de fiecare dată când mă cufund în universul ei.
Seară rece de martie, seară de rememorat şi de apreciat, seară de ascultat muzică.. :)

joi, 1 martie 2012

Primăvară cu miros de deziluzie şi zambile

Iarna din mine plânge cu lacrimi de pelin, iar vara, pe care o port mereu în suflet, se zvârcoleşte printre vise prăfuite...
E frig afară, e ger şi încă mai miroase pretutindeni a teamă. Soarele s-a ascuns timid înainte să mă dezgheţe, înainte să mă dezmorţească din starea rece de confuzie şi vină în care ma găsesc. Culoarea violet învăluie buchetul de zambile care înnobilează cumva aerul încărcat de praf pe care îl respir.
E primăvară din nou, e primăvară calendaristic şi în visele mele... Dorinţele cele mai arzătoare scot capul din întunericul fiinţei mele precum nişte ghiocei înflorind din zăpadă, iar amintirile îşi desfac petalele în faţa mea.
Cutia Pandorei se deschide... Mă simt înconjurată de proprii balauri, de spaimele mele, de relicvele trecutului ce pare atât de îndepărtat... Mă aştept la orice, cred că am ajuns într-un punct al vieţii în care nimic nu mă mai poate surprinde în mod negativ. Se poate întâmpla absolut orice, pot să dispară oameni din jurul meu, se poate să eşuez pe toate planurile, sau să îmi pierd memoria. Nu exclud nicio posibilitate...
Îmi place primăvara, nu mă înţelege greşit, dar nu îmi place mirosul deziluziei şi al dezamăgirii care a acaparat schimbarea de anotimp. Poate, de fapt, transformarea naturii nu este decât un pretext pentru transformarea propriei mele vieţi. Poate că a venit momentul decisiv: alegerea şi schimbarea. Poate că a venit clipa în care se scrie titlul următorului capitol din viaţa mea. Poate... Cine ştie?!
Zâmbesc pentru a doua oară în această primăvară îmi promit că, dacă a venit momentul schimbării, aceasta va fi una pozitivvă pentru mine! Inspir adânc şi simt mirosul zambilelor. La naiba cu deziluzia! :)

sâmbătă, 11 februarie 2012

Bucăţi de noapte














Taci! Nu vezi că totul a îngheţat? Doar taci şi ascultă cuminte!
Ascultă-mi strigătul tăcut şi cântecul mut!
Ascultă-mi inima bătând armonic, ascult-o cum se zbate!
Ascultă-mi şoaptele şi freamătele la miez de noapte!
Ascultă-mi dorinţele clincănind şi speranţele pâlpâind!
Ascultă-mă! Şi simte-mă!
Simte-mă în braţetele tale ca pe un pui de felină! Fragilă şi puternică în acelaşi timp...
Simte-mă ca pe o flacără tremurândă sub un vânt tomnatic!
Simte-mă ca pe o apă involburată sub căldura soarelui de iulie!
Simte-mă ca pe o mireasmă de primăvară ce acaparează gradina!
Simte-mă ca pe un bulgăre de zăpadă care se topeşte încet în palma ta!
Simte-mă ca pe o creangă de brad frântă!
Simte-mă ca pe un fluture în zbor!
Simte-mă! Şi pierde-mă!
Pierde-mă în întunericul acaparator al nopţii de iarnă!
Pierde-mă! Şi-apoi caută-mă!
Caută-mă ca niciodată, cu ochii închişi şi mâinile strâns legate!
Caută-mă în beznă!
Caută-mă! Şi găseşte-mă numaidecât!
Găseşte-mă ca pe un ghiocel în omăt!
Găseşte-mă ca pe o scânteie solitară!
Găseşte-mă ca pe o aripă ruptă!
Găseşte-mă ca pe un vis pierdut în noaptea nepăsării!
Gaseşte-mă şi Îmbrăţişează-mă!
Îmbrăţişează-mă şi Sărută-mă!
Sărută-mă şi hai să construim noaptea din bucăţi de fericire!

joi, 9 februarie 2012

Seara rece

Tematoare si obosita de atata asteptare, ma tarasc agale prin zapada murdara... Imi tarasc trupul greoi si inima zbuciumata. Imi tarasc gandurile contradictorii, visele marete, idealurile dificil de atins. Imi tarasc singuratatea rece si dezamagirea amara. Imi tarasc iubirea prafuita si gelozia intunecata. Le tarasc dupa mine, ca pe niste parti ale fiintei mele, le tarasc prin gerul aspru in care ma gasesc...
Neincrezatoare si speriata din cale'afara, ma indrept catre necunoscut. Port si trecutul in spate, un trecut ale carui oseminte s'au inradacinat adanc in felul meu de a fi. Zambesc mai rar, sper mai putin, gandesc mai mult.
Lumanarea arde zbuciumata in fata mea...
Am scapat de frig odata ce am ajuns intre cei patru pereti obositi din camera mea, dar de gerul din mine cine ma scapa? Lumarea cu miros de iarna nu e suficienta,  e nevoie de mai mult pentru a dezgheta un suflet...

sâmbătă, 4 februarie 2012

Viaţa pe un peron

"Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată o asemenea stare. Nu eşti nici mort, nici viu. Te simţi ca un foc care abia mai pâlpâie, gata să se stingă. Stai cu ochii deschişi, te uiţi într-un punct fix, dar nu vezi nimic. Şi nici nu te gândeşti la nimic decât la propria ta oboseală de a trăi şi de a muri. Răstignit undeva între viaţă şi moarte, nu eşti bun pentru niciuna dintre ele. Parcă pluteşti în derivă şi aştepţi să fii aruncat pe un mal, ori al vieţii, ori al morţii, ţi-e egal."
Octavian Paler- Viaţa pe un peron





miercuri, 1 februarie 2012

Ger naprasnic

Stii cum e cand gerul iti ingheata sperantele? Stii cum e cand frigul pietrifica visele? Stii cum e cand viscolul iti indeparteaza increderea in oameni? Stii cum e cand iarna te obliga oarecum sa te gandesti la singuratatea si pustiul ce te inconjoara?
Infrigurat si speriat de temepraturile negative din tine, incerci sa cauti o scanteie. O scanteie care sa nasca un foc, un foc demn sa iti topeasca grijile, un foc purificator de suferinta... Cauti chibruturile schimbarii si nu gasesti pe nicaieri cutia. S'a ascuns de tine. S'a ascuns si ea tematoare... De teama de frig, de dor si de intristare. De teama unui sfarsit. Pentru ca fiecare foc se stinge pana la urma... Oricat de puternic ar fi el, e imposibil sa fie intretinut la nesfarsit...
Coplesit de frica de a deveni o statuie de gheata, te gandesti din ce in ce mai serios sa renunti la dorinta de a aprinde o flacara si incepi sa iti doresti sa imbratisezi o patura. Nu vrei orice patura, ci una calduta, molcuta, care sa iti acopere trupul in intregime si sa iti topeasca disperarea. Nu descoperi prin mormanul de lucruri banale nici patura atat de dorita, asa ca te reorientezi...
Acum iti doresti mai mult decat un foc sau o patura, pe cineva care sa te incalzeasca intre bratele lui... De fapt, abia acum recunosti in fata ta ca ai nevoie de cineva langa tine, indiferent de'i frig sau prea cald.
Realizezi ca nu insemni nimic atunci cand esti singur. Te sperie gandul si te ascunzi printre minciuni. Esti doar un om, un om oarecare, o fiinta care nu e menita sa traiasca de una singura, un inger cu o singura aripa, un inger condamnat la neputinta...
Tremuri din ce in ce mai mult, agonizand printre suspine... Toate vocile mute din tine se intreaba cand te va mai strange acel cineva in brate lui...
Cauti raspunsuri la intrebari ferecate si nu reusesti decat sa te intepi in spinii esecului. Sangerezi din fiecare celula a sufletului tau si nu e nimeni care sa'ti panseze ranile. Plangi din fiecare particica a trupului tau, dar ochii ti'au ramas de sticla... Gerul naprasnic i'a inghetat...

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Despre nesiguranta si incertitudine

La polul opus al oricarei dimineti este seara...
Intunecata si rece, cand simti cum soarele isi pierde puterea si se retrage cu capul aplecat in fata intunericului. Supus si modest, se ascunde undeva in imparatia cerului pana cand noaptea ii va face loc din nou
Unele seri sunt linistitoare, blande si calme. Seri senine, cu semiluna si sclipiri timide de stele. Altele insa ma coplesesc. Prin intensitatea trairilor si prin intunecimea lor apasatoare ma intristeaza...
Ca si acum, ma simt singura in valtoarea noptii care incepe... Singura, intre patru pereti reci. Singura, cu visele mele, temerile mele, sperantele desarte, dorintele ascunse, iluziile tainuite, cartile prafuite si gandurile contradictorii.
As vrea, daca ar fi cu putinta, sa alung temerile si sa zambesc. Sa sper mai mult, sa cred si, cel mai important, sa nu imi doresc sa renunt la visurile mele. Pentru ca acum, fata in fata cu propriul simt critic, sunt nelinistita si nesigura. Mai mult ca niciodata, mi'e teama de esec... Mi'e teama ca nu voi face fata provocarilor ce vor urma, ca nu voi reusi sa'mi ating telurile si sa ii multumesc pe cei din jur. Mi'e teama ca ma voi dezamagi pe mine, ca ii voi dezamagi pe toti cei care inca mai cred in mine si in sansa de a imi gasi rostul in viata.
Mi'e teama... Mai teama decat mi'a fost pana acum.
Mi'e teama ca voi ramane cu adevarat singura, singura printre straini, o prada usoara pentru rautatea lumii in care cu totii traim. Singura, in jungla cotidiana. Singura, impotriva tuturor...
Incerc sa gasesc o cale de a castiga increderea in mine, dar ma simt pierduta. La urma urmei, care e drumul meu?!

vineri, 13 ianuarie 2012

:)

Tin in mana o poza alb-negru, animata de chipul un copil, sau, mai bine zis, chipul copilului de altadata... Lumina prea puternica il obliga sa isi mijeasca ochii senini, strambandu'se parca spre aparatul de fotografiat. In ciuda razelor de soare orbitoare, baiatul zambeste. Zambeste inocent. Copilul timid isi tine degetele mainii drepte in mana stanga. Privindu'l cu blandete, zambesc si eu...
De pe balcon, se vad cu usurinta macaralele din port. Imi promit ca voi ajunge sa privesc peisajul de pe acelasi balcon. Imi promit ca o voi face in viitorul apropiat.
Zambesc iar, zambesc nostalgic... Cine se gandeste ca intr'o seara rece de vineri eu admir poza unui baietel care a devenit de mult adult?!

marți, 3 ianuarie 2012

Despre iubire

"Ii iau mana. Privim amandoi raul.
-Lipsa unui raspuns este tot un raspuns, spune ea.
O imbratisez si ii pun capul pe umarul meu.
-Te iubesc. Te iubesc pentru ca toate iubirile din lume sunt ca niste rauri diferite care curg spre acelasi lac, si acolo se intalnesc si se transforma intr'o iubire unica ce devine ploaie si binecuvanteaza pamantul.
Eu te iubesc ca un rau, care face sa creasca iarba si florile pe unde trece el. Te iubesc ca un rau, care da de baut celui insetat si'i transporta pe oameni unde vor sa ajunga.
Te iubesc ca un rau care intelege ca trebuie sa curga altfel intr'o cascada si sa invete sa se odihneasca intr'o depresiune a terenului. Te iubesc pentru ca toti ne nastem in acelasi loc, la acelasi izvor, care continua sa ne hraneasca mereu cu aceeasi apa. Astfel, cand ne simtim slabi, tot ce trebuie sa facem este sa asteptam putin. Revine primavara, zapezile iernii se topesc si ne umplu iar cu o noua energie.
Te iubesc ca un rau care incepe singuratic si firav pe un munte, creste treptat si se uneste cu alte rauri pana ce, de la un anumit punct, poate ocoli orice obstacol ca sa ajunga acolo unde vrea.
Primesc iubirea ta si ti'o incredintez pe a mea. Nu iubirea unui barbat pentru o femeie, nu iubirea unui tata pentru o fiica, nu iubirea lui Dumnezeu pentru fapturile sale. Ci o iubire fara nume, fara explicatie, ca un rau care nu reuseste sa'si explice parcursul, doar merge inainte. O iubire care nu cere si nu da nimic in schimb, ci doar se manifesta. Niciodata nu voi fi al tau, niciodata nu vei fi a mea, dar chiar si asa pot sa spun: eu te iubesc, te iubesc, te iubesc."
(Paulo Coelho- Aleph)

30.12.2011

Stau in holul hotelului asezata pe un fotoliu imbracat in piele inchisa la culoare si ascult cum picaturile marunte de ploaie plesnesc tot ce le sta in cale. Termin ultima gura de cafea irlandeza, las paiul in pahar si, pe jumatate amortita de gustul ei amarui, ma indrept spre una dintre iesiri.
Ma apropii cu pasi siguri si usa se deschide, aratandu'mi parca o cale spre rememorare. Simt stropii reci cum incep sa ma biciuie si zambesc in coltul drept al buzelor.
Felinarele se oglindesc in baltile proaspat formate, in timp ce lumina difuza nu face altceva decat sa indemne la visare. Cu toti calatorim... Indiferent de locul in care ne aflam, sau de conjuncturi, calatorim prin timp in cautarea absolutului. Spiritul se desprinde usor de trupul pacatos si decoleaza, pregatindu'se de zbor spre meleaguri nebanuite. Calatoreste independent, singur, dar nu intotdeauna si sigur pe el. Cauta si gaseste, cere si primeste, vrea si daruieste in drumul sau. Iar trupurile noastre raman undeva, cumva in urma. Stau intr'un loc, asteptand reintoarcerea spiritului, care, de altfel, este esenta oamenilor. Asteapta, iar timpul capata o alta dimensiune in universul teluric. Timpul devine dusman aprig...