marți, 29 noiembrie 2011

Jumatati

Sunt jumatate inger, jumatate demon; jumatate curata, cealalta jumatate acoperita de scrum; jumatate fericita, jumatate trista; jumatate implinita, cealalta nu; jumatate iubita, jumatate urata; jumatate blanda, jumatate salbatica; jumatate cum vezi, jumatate altfel...
Sunt jumatate copil, jumatate adult; jumatate buna, jumatate rea; jumatate altruista, jumatate egoista; jumatate morala, jumatate imorala; jumatate fara inhibitii, cealalta jumatate inhibata, jumatate pierduta si cealalta jumatate regasita....
Sunt jumatate din cea care am fost si jumatate din cea ce voi fi. Cu jumatate mai putin si jumatate mai mult decat as putea sa fiu. Jumatate din ce as vrea si jumatate cum n'as vrea sa fiu... Doua jumatati diametral opuse care, la urma urmei, nu formeaza decat un intreg caracterizat prin constraste. Eu: jumatate din ceea ce astepti si jumatate din ce n'ai crede ca vei descoperi... :)

vineri, 25 noiembrie 2011

Hai sa zambim

Aproape toata ziua am glumit si am zambit. Cu un zambet larg pe fata, m'am hotarat sa infrunt tot ce'i mai rau si greu in viata asta. Nu o sa las nimic sa ma doboare si, oricat de mult m'ar durea, voi trece peste orice obstacol pentru a'mi indeplini visele! Cand o sa ma gasesc ingenunchiata in noroi, o sa ma ridic si voi merge mai departe cu fruntea sus. Cand o sa capat rani sangerande, mi le voi pansa singura si voi strange din dinti ca sa pot suporta durerea. Cand o sa intalnesc ziduri in drumul meu, le voi escalada cu atentia unui alpinist. Si de'ar fi sa cad, voi incerca iar si iar pana voi trece la nivelul urmator. Cand cineva ma va opri din drum, il voi convinge sa'mi fie tovaras de drum, sau sa ramana in urma mea. Cand voi fi bolnava trupeste sau sufleteste, imi voi canaliza toata energie pentru vindecare. Iar daca voi descoperi ca port cu mine o boala incurabila, voi face din ea o prietena blanda. Cand o sa ma simt singura, voi strange in brate o carte...
Viata e prea scurta ca eu sa'mi permit sa pierd vremea suferind.
De ce sa sufar? Pentru ce? Si mai ales, pentru cine?

:(

A durat trei ani si inca ceva pana sa simt cum e sa fiu mintita cu sange rece de persoana pe care o iubesc...Pentru ca da, in ciuda a tot ce am scris aici, iubesc, il iubesc pe el, pe B....
Scriu cu lacrimi in ochi si ma gandesc neincetat la noi. El nu are timp de mine, nici chef, nici nimic. Il plictisesc, il enervez, il stresez si atat.
Cand mi se spunea ca sunt paranoica, inghiteam in sec si incercam sa ma conving pe mine insami ca ei au dreptate, ca el nu isi bate joc de mine si ca nici nu o va face.
Prieteni, parinti, colegi, toti m'au incurajat sa am incredere. Incredere si iar incredere...
Dar cand am inceput s'o capat cu adevarat, a durat doar o clipa ca ea sa se darame. De ce?
Pentru ca minciuna si'a dovedit inca o data puterea distructiva. Inca nu pot sa cred, nu vreau sa cred ce se intampla, desi sunt constienta ca totul e adevarat.
Nu mai e imaginatia mea bolnava cauza lacrimilor, ci dovezile clare pe care, tot din prostia mea, le'am gasit. Caut raspunsuri la intrebari ce ma macina de vreo luna, de cand a aparut o ea in viata lui.
Nu stiu cine e ea, nu o cunosc, nu am dreptul sa comentez despre ea, dar cert e ca el imi ascunde ca vprbeste si se vede cu acea femeie. De ce?
De ce nu are curaj sa imi marturiseasca daca o vrea pe ea? De ce se comporta frumos cu mine, planifica revelionul pentru noi doi, daca el se gandeste la alta?
De ce se joaca cu sentimentele mele? Iar daca ea ii este doar o prietena, de ce nu recunoaste ca tin legatura zilnic?
De ce toate imbarligaturile astea?
Stiu ca si eu am gresit, stiu ca roata se intoarce, dar mi'e greu, mi'e tare greu acum, cand eu sunt dispusa sa fac absolut orice pentru relatia noastra, sa accept ca ea se duce de rapa din cauza minciunilor...
Si totusi, daca el ar fi mai fericit alaturi de ea, as fi dispusa sa renunt definitiv la visele pe care le am si sa cobor cu picioarele pe pamant singura, de dragul lui...
Vreau doar sa stiu ce se va intampla cu viata mea in perioada urmatoare si daca mai exista ceva mai mult decat povestea noastra...

marți, 22 noiembrie 2011

Tigara

Cu privirea senina, ti'am cerut o tigara. Era duminica, era frig si nu ai putut sa ma refuzi...
Mi'am asezat tigara intre buzele usor intredeschise si am aprins'o cu o siguranta surprizatoare. Am tras primul fum si am zambit, uitandu'ma la tine. Stii ca nu fumez, stii ca nu imi place sa ma simt mirosind a fum de tigara, dar in ziua aceea am simtit nevoia sa o fac. O data, intr'o zi de noiembrie, o tigara stinghera care va ramane doar o amintire. O tigara in memoria a "nu stiu ce", un gest simplu, dar plin de semnificatii.
Prietena mea e si ea la masa. Uimita si contrariata, ma invata cum sa scrumez. Evident, eu refuz orice indicatie; vreau sa fie tigara mea, tigara mea savurata in tihna dupa propriile reguli.
Amandoi imi spuneti ca o sa ametesc daca nu ma opresc. Va zambesc sfidator si continui. Nu ametesc, nu mi se face rau, nu nimic. Insa termin tigara si nu reusesc s'o sting. Fara sa ma intrebi, o stingi tu in locul meu.
Iti multumesc printr'o privire si beau o gura de ceai apoi. Gustul acrisor imi inunda papilele gustative...
Stii... viata e ca o tigara care arde incet, lasand in urma ei scrumul amintirilor. :)

luni, 21 noiembrie 2011

Un gand

"Esti frumoasa iarna!" mi'a spus el intr'o seara rece de noiembrie,
iar eu am zambit si i'am raspuns: "De unde stii? Inca nu e iarna.."
el a soptit atunci:"iti sta bine infrigurata."

Uitandu'ma in calendar, am observat ca toamna aceasta timpul trece mai repede ca niciodata... Cu pasi sprinteni si zgomotosi ne apropiem inspaimantator de mult de iarna. O sa vina gerul, o sa ne oglindim in gheata baltilor de azi, o sa ne vedem obrajii rosii de frig. O sa se'astearna zapada apoi, iar bucuria copiilor se va auzi pretutindeni, o sa fie noptile mai lungi si zilele mai intunecate, soarele fara puteri si norii gri. O sa ne trezim dimineata cu flori de gheata la geam si o sa ne cautam manusile disperati inainte sa iesim din casa. O sa miroasa a curat si mai apoi a sarbatoare... O sa bem ciocolata calda si vin fiert cu scortisoara si o sa ne incalzim sub paturi molcute. O sa fim prinsi in goana dupa cadouri si, pentru cateva zile, o sa uitam de noi. O sa zambim si vom face si alti oameni fericiti. O sa ascultam colinde si vom impodobi bradul in familie. O sa ne gandim la cei ce nu mai sunt printre noi si vom aprecia mai mult persoanele dragi. Iar eu, eu o sa fiu mai frumoasa in ochii tai. O sa zambesc mai mult decat ceilalti, gandindu'ma la tine.
Chiar daca nu ne vom vedea, stiu ca macar o clipa din toata iarna te vei gandi la mine...

"Do you still love me? I won't tell her if you do."

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

.

Dupa o noapte crunta, m'am trezit inainte sa rasara soarele... Putine ore de somn goale, lipsite de vise frumoase sau de zambete nocturne. O noapte in care singuratatea si dezamagirea s'au impletit dureros.
Era nevoie doar de un semn banal ca sa zambesc. Un simplu mesaj ar fi schimbat totul. Dar nu am primit niciunul...
Dupa o baie inspumata, m'am cuibarit tremurand in patul rece. De teama propriilor cosmaruri, refuzam sa adorm. Cu parul ud si obrajii imbujorati, am imbratisat o carte cu copertile in nuantele toamnei si foile de un alb imaculat. Am deschis'o sfioasa si am inceput sa citesc...

"Daca ni s'ar da prilejul sa cadem in ispita, pana la urma am si cadea. In functie de conditii, fiintele umane de pe pamant sunt dispuse sa faca rau." (Paulo Coelho- "Diavolul si domnisoara Prym")

Oare asa sa fie? Suntem noi, oamenii, in esenta, rai?! Sau ne alteram pe parcursul vietii?

luni, 14 noiembrie 2011

Amintiri

O lacrima se prelinge usor pe obrazul meu stang, iar alta pe cel drept. Mi'e frig si ma simt slabita, fara pic de putere. Inchid ochii si ma gandesc ca mi'e bine, dar lacrimi amare si fierbinti continua sa imi inroureze chipul...
Imi infing unghiile in podul palmei si strang din dinti. Ma invart singura, in acelasi cerc vicios pe care eu l'am creat. Inainte eram eu, tu si viciile. Acum sunt doar eu.
M'am impiedicat zilele trecute de sticla de vin de la tine si am fost oarecum silita sa'mi amintesc de tot.
Inainte, pastram amintirile ingramatite intr'un colt al sufletului meu, ca sa'mi acopere singuratatea. Dar intr'o zi m'au lovit si mi'au lasat inima insangerata si aproape fara nicio speranta de vindecare. Nemiloase si crunte amintiri!
De atunci, colectionez amintirile ca'ntr'un insectar. Am infipt acele lor in catifeaua neagra a unei casete de bijuterii si am inlocuit capacul acesteia cu un strat subtire de sticla. Le privesc uneori zambind, iar alteori cu tristete in privire, sau poate melancolie.
Acum am dat deoparte sticla si am mangaiat amintirile cu nostalgie. Mai mult decat imbanzite, amortite de timp si scaldate in nemurire, ele inca ma sfideaza. Eu le dezmierd si o parte din mine ar vrea parca sa se intoarca in trecut. E partea slaba a fiinte mele, predispusa la deziluzie si inclinata spre sentimentalism, e partea pe care gandirea rationala incearca s'o domine. Evident, nu reuseste intotdeauna. Ma gasesc uneori exagerat de melancolica din cauza propriei afectivitati. Atunci apare intrebarea chinuitoare: De ce fiecare clipa de fericire trebuie platita in lacrimi?
Incerc sa adun amintirile chinuitoare care nu fac altceva decat sa ma suspende undeva in neant.
Le strang cu grija si le ascund ca pe o comoara. Dar oare ce sunt amintirile pana la urma?
Sunt nestemate care ne imbogatesc sau doar niste cicatrici fara speranta de vindecare?!

joi, 10 noiembrie 2011

Confesiuni

Imi place cum toamna se ingana cu iarna in zilele senine de noiembrie. Se naste parca un alt anotimp dominat de un cadru deosebit.
Razele soarelui dezmiarda pamantul reavan si rece, in timp ce o boare usoara de vant imprastie frunze ruginii. Nu e nici prea cald, nici prea frig. E suficient de racoare ca sa pot purta o esarfa parfumata in jurul gatului, dar suficient de cald ca sa hoinaresc prin parcuri cu copaci goi.
Eu cred ca toamna miroase a crizanteme, iar crizantemele poarta parfumul toamnei. Albe, galbene, mov, portocalii, rosii, tarcate, multicolore, toate ma indeamna spre melancolie si visare.
E ceva in mireasma lor intepatoare care nu imi permite sa trec fara a le observa. Intorc capul dupa fiecare crizantema si ii zambesc in loc s'o salut.
Toamna aceasta am tinut una singura intre degetele mele. Una mov, gasita intr'o seara de vineri pe marginea unui gard. Era singura si pastra in adancul sau o oarecare poveste. Poate o poveste despre iubire si ura, despre impacari si despartiri, despre adevar si minciuna, despre ce'a fost si ce va fi.
O poveste despre oameni si flori, o poveste despre singuratate si departare, o poveste despre trecutul ale carui oseminte se regasesc inca in fiecare dintre noi, o poveste de viata.
Am omorat crizantema aceea, fara sa imi propun, fara sa imi doresc. Nu stiu de cat timp statea in frigul noptii, dar deja o simteam pe jumatate inghetata. Si ce'am facut?! N'am fost in stare s'o ingrijesc pentru a o salva. Am mai tinut'o in frig inca cel putin doua ore. Ore agonizante, in care inghetam alaturi de ea. Nu imi era frig, dar am vrut sa ii fiu aproape, asa ca din propria'mi singuratate am facut un crivat.
Floarea din mana mea stanga murea, iar eu nu am fost capabila sa o resuscitez. Imi era teama s'o aduc in turnul meu de fildes pentru ca ar fi putut sa'mi descopere taina. Stiam ca n'o va dezvalui nimanui, dar ma simteam pur si simplu incoltita de propria mea frica.
Am incercat sa prind incredere in bulgarul mov de petale, dar a refuzat sa'mi castige increderea. Crizantema mea era fidela povestii de dinainte.
Cand am realizat, mi'a alunecat usor o lacrima pe obraz si mi'am deschis sufletul in fata ei...
I'am povestit vrute si nevrute despre viata, despre greseli si consecintele lor, despre suferinta si lacrimi, despre bucurie si zambete sincere, despre trecut si amprenta pe care si'a lasat'o asupra mea, despre prezent, lipsuri si impliniri, despre viitor si vise marete, despre dorinta de a uita si incapacitatea de o face, despre promisiuni desarte si despre iluzii spulberate, despre minciuni dulci si adevaruri usturatoare, despre incredere si pierderea ei, despre imbratisari patimase si saruturi furate, despre relatii interzise si deznodamantul lor, despre aroma pacatului si amaraciunea pe care o lasa in urma lui, despre esenta si aparenta, despre dureri ascunse sub priviri senine, despre invidie si rautate, despre iubire si bunatate, despre seri nebune si dimineti triste, despre mine, despre tine, despre el, despre ea...
M'am confesat in fata unei flori ca si cum mi'ar fi fost cea mai aproapiata prietena... Cu lacrimi in ochii mari, am rememorat clipe fericite si momente triste care mi'au marcat existenta. Fara nicio bariera, fara teama sau reticenta, i'am marturisit tot. Iar crizantema mea m'a ascultat, ca si cum ar fi fost o parte din mine. Tacuta, dar prezenta, am simtit ca mi'a fost alaturi cu adevarat.
Cand am ajuns sa'i povestesc despre luptatoarea care sunt acum, am simtit cum isi da ultima suflare.
Crizantema mea a murit, pastrand povara secretelor noastre...
Eu am ramas cu ochii inecati de lacrimi, singura, intrebandu'ma obsesiv: "De ce nu am avut puterea s'o salvez?"

miercuri, 9 noiembrie 2011

Noapte de una singura...


"Se'aud ciudatenii si fiare in noapte

Si ninge himere si ninge cu soapte;

Mi'e dor ca de propria'mi copilarie

De tine - acela ce n'a fost sa fie..."

Melodia asta imi face in ciuda, ma rascoleste si ma ingroapa in propriile mele ganduri si amintiri. "Te'as cere inapoi, insa n'am cui de cere/ Si restul e numai Chopin si tacere..."
Atat de departe, atat de aproape e noaptea de sufletul meu. Noaptea tainica ce conduce spre revelatie, refuza sa'mi imparta din harul ei. Oare nu sunt pregatita sa ma afund in intuneric?! Oare nu sunt gata sa accept adevarul in forma lui pura?! Oare sunt prea tanara si neexperimentata ca sa dezleg misterele propriei mele vieti?! Oare cum vor fi noptile iarna asta?!
"Sunt fumuri pe case, iubiri sunt in case,/ Iar cerul a fum si'a pacate miroase..."
Ispite, pacate, dezamagiri, dragoste, iluzii spulberate si vise ascunse, dorinte infranate si teemri neintelese alearga prin fumul dens al tigarilor, fum ce camufleaza mirosul deziluziei.
Tacerea nemiloasa domina peisajul nocturn. Dincolo de fereastra aburita, nu zaresc nicio miscare.
Oamenii s'au ascuns de teama adevarului. Le e frica de confruntarea cu propriile himere. Cu totii isi pun intrebari, putini indraznesc insa sa caute raspunsuri. E oare atat de crud adevarul?! ma intreb inutil. Sau oamenii se complac in minciuna din comoditate?! Ori din reticenta cu privire la schimbare?! Uneori cred ca adevarul e dincolo de limita intelegerii unora; e mai complex decat si'au imaginat, asa ca se intorc in lumea facila a minciunii.
Unii afla mult prea tarziu ca minciuna, pe cat de simplu e de utilizat, pe atat e de periculoasa pentru oameni. Miunciuna se divide cu o frecventa greu de inchipuit. Minciunile se inmultesc si se amplifica rapid. Unele dintre ele devin monstri de nestapanit, monstri care provoaca ravagii in vietile oamenilor. Distrug sentimente si relatii interumane, topesc zambetele si le transforma in lacrimi, ascund bunatatea in movile de ura...
Dar oare sunt oamenii constienti de toate acestea?
Sunt ei capabili sa infrunte macar acest adevar?