marți, 19 august 2014

Retrospectiv

Asemeni unui artist plastic ce-și admiră operele create, bucăți rupte din sufletul său, arunc o privire prin galeria trecutului meu. Amintirile sunt agățate pe pereții stacojii, purtând cu demnitate o paletă largă de tonuri și nuanțe. Fiecare lucrare pe care o văd aici îmi inspiră câte un sentiment, sau chiar un amalgam de simțăminte ce pornesc de la agonie și ajung până la extaz.
Pentru un om care a trăit atâția ani câți am adunat eu, cred că expoziția mea cuprinde destule planșe, dintre care unele îmi par pictate în nuanțe prea intense, iar altele sunt atât de șterse, încât par realizate cu o cantitate de vopsea infimă ce a fost diluată excesiv. Văd și realizări echilibrate, în care predomină nuanțe calde și care-mi încarcă sufletul cu energie pozitivă, precum și altele care exprimă zbuciumul sufletesc.
Mă plimb cu pași mici prin labirintul trecutului meu.
Ca de obicei, nu am timp să poposesc pe niciunde, iar picioarele încep să dea semne de oboseală. Continui drumul cu entuziasm, dar încep să respir din ce în ce mai greu. Simt că nu mai am aer. Mă sufoc. Să fie prea mult praf aici? Să fi fost călătoria istovitoare de vină?
Închid ochii pentru o clipă. Mă opresc pe o bancă ponisită.
Îmi dezlipsesc pleoapele și, când mă dezmeticesc, realizez că nu am ațipit pe o bancă, ci pe canapeaua plușată din sufragerie.
Trag aer în piept și încerc să-mi amintesc ce s-a întâmplat. Ah, metamorfoza amintirilor.
Acum pot să zâmbesc liniștită. Mi-am revăzut viața de până acum, cu pârțile sale frumoase, dar și cu greșelile care mi-au marcat dezvoltarea. Pentru că da, am făcut multe greșeli, dar sunt mulțumită că am conștientizat la timp ce efecte au ele și că am știut cum să ma opresc. Eram neacoaptă atunci și poate prea curioasă. Și-mi plăcea să mă joc...
Astăzi, privesc în urmă și nu-ncetez să mă judec pentru fapte de-acum câțiva ani. Nu mai caut scuze, pentru că ele n-au sens, însă îmi permit să mă întreb cum aș proceda cu mintea de acum, în situațiile de atunci. Poate că fără greșelile din trecut nu aș fi ajuns omul de azi, sau poate, cine știe, aș fi devenit o persoană mai bună. Întotdeauna am tânjit după bunătate, am vrut să fiu un om bun...
Dar cine știe, obiectiv, ce însemnă să fii o persoană bună?!

luni, 18 august 2014

You are not alone...

"Prietenia are virtuţile unui râu: ocoleşte stânci, se adaptează la văi şi munţi, uneori se transformă în lac până ce adâncitura se umple şi îşi poate urma cursul. Pentru că, la fel cum râul nu uită că ţinta sa e marea, prietenia nu uită că singura sa raţiune de a fi este să-şi dovedească iubirea faţă de ceilalţi." 
(Paulo Coelho în Manuscrisul găsit la Accra)

duminică, 17 august 2014

:)


Ca-ntr-un basm

Copil fiind, visai prințese, regi, feți-frumoși, cai înaripați și câte și mai câte elemente idilice ale unei vieți sclipitoare. Priveai desenele animate iar și iar, cu sufletul la gură și zâmbetul larg pe chip. Voiai doar să trăiești ca-n poveștile materializate în filmele de animație. Ele te-au învățat că, orice s-ar întâmpla, binele învinge forța malefică ce i se opune. Tu chiar credeai că nimic rău nu poate fi definitiv...
Erai copil, o ființă prea blândă și prea naiva... 
Timpul a trecut și astăzi nu îți mai permiți să fii naiv. Ai descoperit realitatea, viața, așa cum e ea. Te-ai lovit de nenumărate ori, ai adunat cicatrici care îți amintesc de drumul pe care l-ai parcurs, ai căzut, ai plâns, dar te-ai ridicat de fiecare dată și ai continuat să mergi pe calea pe care oamenii au numit-o sec ”destin”. 
Încă mai aștepți să apară forța supremă, cea care va aduce liniștea în universul tău zbuciumat, instaurând binele. Dar ce e binele? Ce e răul?, 
Ți-ai dorit atât de mult o viață ca-n filmele de animație, dar mai știi că timpul o altă valență în lumea poveștilor? Ai uitat de timpul etern?
Clipești și nu poți ști sigur dacă a trecut o secundă sau o viață.. ”Atunci” devine ”acum”, iar ”acum” a trecut deja pe lângă tine.
Nu mai ești copilul care alerga după baloane de săpun, dar încă aștepți finalul fericit al poveștii: ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, ca-ntr-un basm... 
Dar oare personajele îndrăgite chiar au atins fericirea? Oare nu s-au plictisit? Și, de unde știu ele că sunt fericite dacă niciodată n-au fost triste?


P.S. Blaga spunea ca ”Realitatea e ruina unui basm”. Să fi avut dreptate?