Cândva, parcă într-o altă viață, am cunoscut o fată... Nu era
orice fată, ci una deosebită, aflată într-un moment de impas. Era un copil
marcat de curzimea celor din jur... Și eu eram, la rândul meu, tot un copil.
Eram un copil care voia sa crească...
Anii au trecut, am scris mai târziu despre această persoană care,
nu știu cum s-a întamplat, dar a devenit parte din sufletul meu. Am plâns
alături de ea, m-am bucurat odată cu ea, așa cum și ea a fost alături de mine.
Astăzi am căutat disperată documentul care se referea la ea... Îl
scrisesem într-un moment dificl pentru mine, când drumurile noastre șerpuiseră
în direcții diferite. Nu l-am găsit, nu știu pe unde o fi, dar îmi amintesc
limpede cât de important a fost pentru mine să spun că, atunci când am întâlnit-o,
era ”fata gri”, și asta pentru că oamenii o făcuseră să se retragă într-un
colț, să încerce să se ascundă pe cât posibil. Mi-am dorit atunci să o ajut să
crească, să își găsească forța de a ieși la lumină. Și a făcut-o. M-am bucurat
cu ea și, mai ales, pentru ea și i-am rămas alături. Am fost acolo ani de zile,
gata oricând să-i sar în ajutor. Și ea a făcut asta pentru mine.
Am primit milioane de mesaje de la ea, la care am trimis tot
atâtea răspunsuri. Și-am plâns când suferea, și-am căutat soluții; și am fost
fericită când se bucura. Chiar dacă nu de fiecare dată am fost lângă ea fizic,
empatia a fost la fel de puternică mereu Nu i-am dorit altceva decât tot binele
din lume. Și-acum tot același lucru îi doresc...
Ne-am certat de sute de ori, ne-am contrazis de mii de ori, iar ea
a ales sa nu vorbească cu mine de zeci de ori. Uneori aveam motive să ne
”ciondănim”, dar de cele mai multe ori nu. Așa că ne împăcam după o perioadă de
timp, ne strângeam în brațe, râdeam de motivele puerile care ne aduseseră în
acel punct și totul revenea la normal.
Am stat aproape una de cealaltă și am încercat să ne înțelegem
reciproc. Nu am judecat-o nici măcar pentru o clipă, nici măcar nu aș fi avut
de ce și nici nu aș fi putut. Eventual, mi-am spus părerea. De cele mai multe
ori atunci când ea a fost cerută, dar, în calitate de prietenă, mi-am permis să
zic ce gândesc și fără să fiu întrebată. Am avut grijă, de fiecare dată, să îmi
expun gândurile delicat, fără să jignesc și fără să fiu brutală. Uneori sigur
am ales formula nepotrivită, dar nimeni nu e perfect!
Am fost acolo și am crescut odată cu ea. Ne-am maturizat cu pași
repezi și-am ajuns într-un moment în care, zice ea, drumurile noastre s-au
separat.
A spus multe lucruri dureroase, cum că nu a mai contat pentru
mine, cum că nu mi-a mai păsat de ceea ce simte ea... Mi-am înghițit lacrimile
de fiecare dată când am citit asemenea lucruri, am tras adânc aer în piept, am
stat nopți întregi gândindu-mă la ce se întâmplă și, apoi, cu un efort
inimaginabil de vojnță, mi-am propus să ajung să nu-mi mai pese....
Și știu ca o să mă intereseze mereu de ea, așa cum știu că locul
ei, din sufletul meu, nu va putea fi ocupat de altcineva. Voi rămâne cu o rană,
apoi rana se va metamorfoza într-o cicatrice...
Dar dacă ea, care credeam că mă cunoaște aproape la fel de bine
cum mă cunosc eu, a zis atâtea lucruri neadevărate despre mine și m-a
perceput ca pe un monstru, ce-ar trebui să fac??
Pot doar să o las să-și vadă de drumul ei... E o fată minunată și
nu va fi singură, iar dacă vor fi momente când va fi singură, se va descurca!
Nu vreau decât sa fie fericită și să-și îndeplinească toate planurile, succese
care să-i aducă împlinirea pe toate planurile...