#

"Cearcăni, cearcăni piaptănă ochii ei..."

Minte-mă!

Mă întorc de pe-o parte pe cealaltă în patul de spital și nu reușesc să-mi găsesc locul... Și mă plângeam ca am o viață agitată! Din înțelepciunea poporului, fraza: ”Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se întâmple!” aș putea constata că mi se aplică în momentul prezent. Am bociferat că am o viață ”neliniștită” și-acum am prea mult timp liber, nu mai merg cu metroul zilnic, nu mai am nimic de facut... și e insuportabil!
Am ajuns fără voia mea aici, și-apoi am fost nevoită să mă supun deciziei de a rămâne sechestrată într-o clădire în care temperatura depășește limita superioară de temperatură care mi se pare confortabilă. Mai sunt și legată de mâini! De fapt, de mână, pentru ca branula mă împiedică să fac cele mai multe din activități. Un cvartet de vase de sânge sparte îmi amintește de înțepăturile anterioare. Nici ele nu m-ar deranja, dacă aș putea sa fiu acasă, în patul meu, cu pernele mele și așternuturile mele.
Am ajuns aici, după multă muncă de convingere din partea celor dragi, care au afirmat sus și tare că-mi vor binele, că acest ”sacrificiu” este exclusiv spre binele meu... Condițiile nu sunt proaste, spre deosebire de marea majoritate a spitalelor, e curat, e dotat, dar nu e acasă.
Apoi, doamna doctor m-a asaltat cu vorbele sale dojenitoare, spunând despre inconștiență, boală, gravitate, infecție, vârstă, consecințe și, nu în ultimul rând, despre bine. Iar despre bine?? A zis că toți îmi vor binele și-atunci am zâmbit. Cum adică ”toți îmi vor binele”? De unde ați putea ști ce doresc ”toți”? Cum ar putea ”toți” să dorească același lucru? De când și până când oamenii gândesc similar??
Nu i-am spus nimic atunci, am tăcut și am ascultat, gândindu-mă că discursul este unul motivațional, deși minciuna nu m-a făcut decât să-mi pun întrebări despre natura umană.
Acum nu-mi doresc decât să plec cât mai repede de aici, să evadez din universul oamenilor care au de cel putin două ori vârsta mea și care nu știu să urmărească la televizor altceva decât politică, politică și iar politică, evident, pe același post tv...

Un jurnal

În camera mea de acasă-odaia (prea) veselă, aglomerată și decorată exclusiv în nuanțe calde-, se găsesc multe piese din puzzle-ul vieții mele de până acum, bucăți și bucățele de amintiri, vise, așteptări, zâmbete, râsete, lacrimi și dor.
Cotrobăind cu emoție printre propriile lucruri păstrate cu grijă, am descoperit și un jurnal. Coperta cu fundal mov m-a făcut să zâmbesc, amintindu-mi de timpul petrecut pentru a alege jurnalul perfect, cu imaginea perfecta pe coperta, că doar aveam 11 ani, dorința de a ma exprima și destul timp pentru a căuta ”insrumentul” ideal. L-am deschis cu atenție, iar zgomotul produs de scaiul desprinzându-se mi-a smuls încă un zâmbet. Mi-am amintit apoi, simțind parfumul foilor(pentru că da, are foi parfumate!), cât de atașată am fost de acest carnețel și cum îl ascundeam, ca pe cea mai de preț comoară, pentru a nu-mi fi descoperite ”secretele”. Râd. Acum, mi se pare fermecătoare inocența mea de atunci!
Răsfoisc cu grija, filă cu filă, jurnalul. Mă copleșește un sentiment de dor...Și totuși, fiecare etapă din viață are farmecul și, mai ales, rolul ei, iar toate lucrurile ar fi bine sa se întâmple la timpul lor. Dar ce inseamnă ”la timpul lor”? Cine decide când este momentul potrivit?!
Acum simt tristețe, tristețe pentru că, în naivitatea mea, sufeream... Mă simțeam neînțeleasă, singură și tânjeam după o relație mai apropiată cu părinții mei. Însă nu făceam nimic ce ar fi putut să mă ajute să remediez lucrurile care-mi displăceau. Eram pasivă în fața unor elemente care depindeau, într-o foarte mare măsură, de mine. Abia peste ani, după nenumărate greșeli și gânduri nedrepte, am înțeles cât am greșit în relația cu părinții mei... Aș fi reușit să fiu un copil mai bun, așa cum meritau ei, dacă aș fi înțeles atunci că pot avea încredere în aceste două persoane deosebite. Nu le-am cauzat probleme majore, nu am fost un copil și un adolescent rău sau neascultător, dar am fost rece... Abia după destui ani am reușit să topesc zidul pe care-l ridicasem... Dar, pentru a mă putea consola, voi spune că ”e mai bine mai târziu, decât niciodata”.
Am descoperit în jurnal că, pe lângă însemnările zilnice, scrise cu pixuri de diverse culori cu sclipici, există și niște încercări puerile de a compune poezii despre viață, fericire și timp. Zâmbesc iar!
Închid carnețelul, lipesc scaiul, privesc din nou coperta și mă întorc la viața mea agitată de astăzi, unde timpul petrecut în metrou, zilnic, echivalează cu cel petrecut atunci pentru teme...

Cuvinte.

De câteva zile tot aud un glas aproape stins care mă îndeamnă să mă redescopăr, să încep din nou să mă cunosc, pas cu pas. Mi-am pus atâtea întrebări căutând metoda perfectă care-mi va revela esența proprie, încât am obosit să caut. Apoi, imediat, m-am convins că nu am timp... Aiurea, doar mi-a fost teamă, teamă atât de ce aș putea descoperi, cât și posibilitatea unui eșec.
M-am oprit din scris tot de teamă, teamă că ale mele cuvinte nu exprima, teamă că ele sunt fade... Teamă de aceași noțiune-balaur: de eșec...
Am redeschis pagina întâmplător, într-o dimineață ploioasă de martie, astăzi...
M-am hotărât să mă las din nou îmbrățișată de amalgamul de cuvinte ce-mi vor exprima, parțial, gândurile. Pentru că, la urma urmei, chiar îmi place s-o fac; bine, prost, cum o fi, e mijlocul meu de evadare, insula mea!
Cât despre timp... Trebuie să găsesc timp pentru ceea ce-mi place!