vineri, 30 martie 2012

Optimism!


De la fereastra camerei mele, afara pare că a venit toamna... 30 martie şi copacul de la geam e "gol", picături de ploaie bat in pervaz, iar vântul îndoaie lumea. Propun o schimbare, să facem ceva pentru a aduce primăvara la locul ei. Hai să zâmbim!
Ştiu că majoritatea dintre noi suntem înglodaţi în mocirlă, unii bolnavi, alţii letargici, dar trebuie să ne adunăm, să ne mobilizăm şi să transformăm radical lumea în care trăim. Suntem datori faţă de noi înşine să facem ceva, nu mai putem aştepta ca totul să se rezolve de la sine, trebuie să luam atitudine!
Un zâmbet nu costă nimic, dar oferă comori întregi de nestemate cum ar fi buna-dispoziţie, fericirea, liniştea, armonia, de care cu toţii avem atâta nevoie... Până acum, din comoditate sau poate chiar din nepăsare, ne-am închis cu toţii în cercul vicios al obişnuinţei. Am ales să acceptăm neajunsurile vieţii şi ne-am îngropat în frustrări. De ajuns! O transformare majoră porneşte întotdeauna din gesturi mărunte. Înâi, trebuie să ne schimbăm starea de spirit. Fiecare este provocat să găsească un motiv pentru care să zâmbească. Nu e deloc dificil, trebuie doar să vrei!
Ascultă melodia pe care îţi place să dansezi, caută o comedie la care să râzi până la lacrimi, desenează un soare portocaliu, răsfoieşte albumul copilăriei tale, reciteşte câteva rânduri scrise de o persoană care ţi-a amrcat în vreun fel existenţa, sau pur şi simplu aminteşte-ţi un episod amuzant pe care l-ai trăit... Sunt atâtea modalităţi de a-ţi îndrepta gândurile pe un făgaş pozitiv, încât este aproape imposibil să dai greş.
Apoi, proiectează-ţi un autoportret sub forma unei piramide a calităţilor pe care ţi le descoperi. E posibil să fii surprins de paleta de trăsături pozitive pe care o deţii...
Întocmeşte-ţi un plan de atac pentru a trece cu bine peste obstacolele pe care le-ai întâlnit în drumul tău. Pune-ţi întrebări despre propriile decizii şi caută soluţii pentru a remedia erorile pe care le-ai făcut. Găseşte curajul să recunoşti alegerile greşite pe care le-ai luat, apoi ia măsuri pentru a schimba ceea ce se mai poate repara. Eu cred că întodeauna există cel puţin o cale de a îndrepta lucrurile, dacă prezentul nu relevă dorinţele tale.
Aşadar, zâmbeşte şi ia-ţi viaţa în mâini! Dacă ea nu îţi zâmbeşte, gâdil-o!

luni, 26 martie 2012

Vis Vs. Realitate

Ameţită, m-am trezit dimineaţă altfel. Speriată şi confuză totodată din cauza visului care mi-a întunecat somnul, am încercat să aduc lucrurile pe făgaşul normal. M-am cufundat în cărţi bătrâne şi pline de înţelepciune, în speranţa că ziua va deveni însorită. Pentru câteva ore, am reuşit. M-am deconectat de gândurile stârnite de acel vis. Minunea s-a sfârşit relativ repede, odată cu sosirea iminentă a nopţii.
Orizontul s-a întunecat, la fel şi universul meu. Controvesată, am încercat să găsesc răspunsuri...
Un prieten glumea ieri, spunându-mi că Universul îmi transmite semnale, semne, pentru a putea interpreta viaţa. Râd. Dacă ar fi aşa, cum ar trebui să interpretez un vis în care nu cred? Viaţa e mai mult decât o cursă cu obstacole, e un labirint întortocheat în care firul Ariadnei e aproape imposibil de găsit. Oamenii apar şi dispar de lângă noi... E firesc să se întâmple aşa, căsi totul de schimbă, totul se transformă. Credeam că legăturile dintre oameni sunt mai puternice decât schimbarea. De fapt, eram convinsă, dar elementul-surpriză a intervenit inevitabil. Acum ştiu că nimic nu e pentru totdeauna, sau cel puţin nu în lumea în care eu trăiesc. Totul e efemer, iar omul, omul e cea mai fragilă creatură din Univers; în raport cu natura şi cu moartea, omul e trecător, se usucă în bătaia timpului ireversibil.
Ştiu toate astea, dar încă nu vreau să accept. Mă agăţ de un vis care nu face altceva decât să mă îngrijoreze. Ce se va întâmpla cu oamenii la care ţin, dar care nu mai fac parte din viaţa mea? Cum i-aş putea ajuta sau proteja, dacă ei s-au îndepărtat??
Îmi rezerv dreptul de a spera că vor fi bine şi mă întreb de ce am scris despre "ei" când e vorba de o singură persoană...

sâmbătă, 24 martie 2012

Vreau să trăiesc!

În liniştea nopţii, pâlpâitul lumânării mă face să tresar... Fiori reci mă străbat şi gânduri cenuşii ies la lumină. Parfumul de magnolie se răspândeşte încet, ca prin vis. Universul îmi e acaparat de candoare şi armonie. Paradoxal, liniştea de astă-seară nu-mi face rău, ci mă îndeamnă către un moment de maximă reflexivitate. Tăcere şi agonie, căutare şi suspans, regăsire şi extaz, uitare şi cădere surdă, către început.
Reiterez momentul incipit şi mă trezesc prinsă în interiorul unui cerc vicios. Diamentru, rază, triunghiuri înscrise, arie, circumferinţă, arc de cerc, sector circular, unghi central, am atâtea date de care m-aş putea folosi pentru a evada şi de fapt n-am nicio posibilitate de scăpare...
Sunt prizoniera propriei vieţi.
Ştii ce înseamnă evadarea, de fapt? Bănuieşti?
Evadarea nu e altceva decât "marea trecere", cum o numea Blaga, adică moartea, iar eu nu mă simt pregătită să fac saltul către infinitate. Vreau să trăiesc cu fiecare celulă, cu fiecare particulă din mine, vreau să trăiesc bucurându-mă de absolut tot ce înseamnă viaţă! Vreau să mă trezesc zi de zi plină de entuziasm, să mă cufund în sentimente inefabile, să zbor cu vântul, să înot cu marea, să cânt cu păsările, să adorm în îmbrăţişarea nopţii şi să reuşesc să descifrez monologul ploii. Vreau să iubesc cu toată fiinţa mea şi să mă scald în băi de pasiune. Vreau zâmbete la orice pas şi îmbrăţişări nenumărate. Vreau oameni veseli şi mulţumiţi, exuberanţi şi dornici de evoluţie...
Le vreau pe toate împletite cu răbdare, pe firul vieţii. Pun la bătaie tot ce se poate, dar cui să-i cer?

joi, 22 martie 2012

Întrebări fără răspuns

Nu vreau să port războaie mute, nici să mă ascund după aparenţe. Nu vreau nici să sufăr, nici să provoc suferinţă. Şi-atunci, ce se întâmplă cu adevărat cu noi, cei care astăzi ne închidem dincolo de pereţii reci?
Cu toţii afirmăm că ne dorim adevărul, dar ce este adevărul până la urmă? De unde să ştim dacă adevărul nostru este universal valabil? De unde aflăm dacă greşim?
Viaţa ne constrânge să acţionăm în cele mai diverse situaţii... Se întâmplă să greşim, să ne lăsăm purtaţi de val şi să luăm decizii pripite. Fără să vrem, din dorinţa de a ne proteja, rănim persoanele care ne sunt dragi. Impulsionaţi de propriile dezamăgiri, ajungem să reacţionăm surprinzător. Ne trezim apoi loviţi de deciziile noastre, iremediabil şi fără speranţă de vindecare. Ce putem face?
Mergem mai departe, purtând în suflet durerea unei pierderi... Mai întâi de toate, simţim cum ni s-a desprins o bucată întreagă de suflet. Adevărata suferinţă e provocată însă de îndepărtarea fiinţelor dragi care uită de tot ce-a fost bun şi se îngroapă în resentimente. De ce de cele mai multe ori atitudinea îţi este interpretată eronat?
Eşti conştient că ai greşit în faţa persoanei care a dispărut pur şi simplu, dar nu reuşesşti să îţi explici de ce persoana care se simte lezată nu acceptă că vina este împărţită. Vrei să faci ceva, orice, pentru a îndrepta lucrurile, dar nu ţi se oferă ocazia de a explica. Ce e de făcut?
Mă gândesc acum cât de mult doare când persoana în faţa căreia ai reuşit să te destăinui, până la urmă, şterge cu buretele tot frumosul şi începe să te judece, când prietena cea mai bună refuză să comunice, nu îşi doreşte să piardă timp cu tine şi, cel mai grav, ajunge să te considere ipocrit. De ce ipocrit şi mincinos?! De ce??

vineri, 16 martie 2012

Ceaţa tristeţii

Încet-încet, lumea se dezintegrează sub privirile noastre neputincioase...
Plouă ca niciodată, cu lacrimi de sânge şi petale ofilite de disperare. Plouă torenţial în lumea citadină, plouă cu picături acide care topesc speranţa. Gem de durere plantele dărâmate la pământ, iar frunzele se rătăcesc toate în zborul lor. Cerul e acoperit de un albastru-violet care ţine soarele prizonier după gratiile sale.
Străzile sunt pustii... Oamenii, speriaţi de suferinţă, s-au ascuns de ei înşişi între ziduri gri. Copacii dezbrăcaţi mai veghează încă somnul adânc al aleilor întunecate.
De la fereastra ferecată, văd viaţa decolorată de griji; indiferenţa a reuşit să acapareze, în jocul ei, întreaga lume, suferinţa şi-a făcut loc în tabloul sinistru, iar durerea a venit pentru a încununa succesul.
Zâmbetele au pierit, vorbele au amuţit, visele au murit... Unde e fericirea promisă?!
Într-un parc uitat de timp, băncile jelesc apusul unei alte poveşti de iubire. Lacrimile amare le înrourează obrajii tinerilor constrânşi să urmeze drumuri diferite. Aici, acum, viaţa ei devine o potecă a tristeţii. Singură, bolnavă de dragoste şi dezamagită, ascultă zgomotul iluziilor care trosnesc sub paşii săi. În mâna stângă, strânge un trandafir roşu. Se tulbură apele, păsările zboară dezorientate spre nicăieri. Fata caută răspunsuri la întrebări fără rost, aşteaptă schimbări în bine şi tânjeşte încă după o îmbrăţişare care să-i aline tristeţea...
El aleargă speriat către moarte. Ştie că boala îl va răpune, că se va stinge ca o scânteie în viscolul vieţii. I-au mai rămas doar căteva luni, sau chiar zile de trăit, momente de disperare şi durere, de resemnare şi suferinţă. Departe de ea, e copleşit de ceva numit "dor" care nu face altceva decât să-l arunce în prăpastia tristeţii...
În umbra nepăsării şi a ignoranţei, lumea amorţeşte...
"Ea plânge... el palid se pierde în noaptea necruţătoare"...

joi, 15 martie 2012

Joi de Martie

Am mai tăiat o zi de joi din calendarul vieţii mele... O zi pe cât de senină şi insorită, pe atât de rece.
E din nou întuneric afară, iar noaptea devine treptat dureros de liniştită. Nu se mai întâmplă nimic cu viaţa mea. Simt cum alunec în mocirla solitudinii, Cu fiecare pas sunt mai aproape de obişnuinţă şi resemnare.
Asta nu sunt eu! Afirm privindu-mă atent într-un ciob de oglindă. Nu mă mai recunosc. Nimeni nu mă mai cunoaşte, nimeni nu mă mai ascultă, nimeni nu mă caută, nimeni nu este aici, nimeni nu ştie ce se petrece cu mine. Dar cum aş putea avea pretenţii de la alţii, când sunt momente în care nici măcar eu nu mă înţeleg?!
Număr minute, apoi ore, zile, săptămâni şi luni. Nu mai e mult până va veni clipa în care viaţa mea se va schimba radical. Sunt oare pregătită cu adevărat pentru transformare?
Mă gândesc la etapele pe care le-am parcurs pentru a ajunge persoana care sunt astăzi... Am greşit de nenumărate ori, am învăţat mai târziu din greşesi, am câştigat, am pierdut, am plâns, am râs, am îngenunchiat şi m-am ridicat din noroi. Am crescut şi am devenit mai puternică, mult mai puternică decât am crezut vreodată că voi fi. Zâmbesc...
E noapte, miroase a primăvară şi plouă cu vise. O stivă de cărţi mă aşteaptă cuminte pe noptiera de lângă pat. În întuneric şi singurătate, cărţile mi-au rămas fidele. Oamenii pleacă, vorbele se uită, faptele sunt şterse de timp, însă paginile ascunse între două coperţi, oricât de îngălbenite ar fi de vreme, păstrează amintirea primei lecturi şi savoarea veacului în care au fost tipărite...

miercuri, 14 martie 2012

Evadare

M-aş arunca în braţele tale ca de fiecare dată... M-aş pierde într-o îmbrăţişare ireal de caldă şi aş zâmbi iar şi iar. Mi-aş lipi buzele de ale tale şi te-aş săruta cu foc. Te-aş privi cu ochi senini şi curioşi. Apoi, ţi-aş cere să mă cuprinzi cu putere, să-mi oferi siguranţa de care am atâta nevoie...
Mi-aş plimba palmele mici pe gâtul tău şi te-aş mângâia cu vârful unghiilor: afectuos şi sălbatic, grijuliu şi pasional totodată. Hmmm...
Hai să ne tăvălim prin pat îmbrăţişaţi! Să râdem în hohote, să ne sărutăm neîncetat, să alerg cu degetele pe trupul tău, să mă mângâi şi tu, să ne iubim şi să uităm de tot răul care ne macină existenţa!
Hai să ne bucurăm de clipa asta ca şi cum ar fi o fărâmiţă din ultima noastră zi! Hai să evoluăm împreună, ca un tot unitar! Hai să abandonăm lumea amterială şi să rămânem doar noi!
Hai! Vrei să vii în lumea mea?! :)

duminică, 11 martie 2012

Vise şi realitate

Mă ghemuiesc printre vise ca un prunc în braţele mamei... Îmbrăţişez aşteptarea îndulcită cu speranţă. Nu las timpul să treacă, ci mă străduiesc să trec eu prin el, cu paşi siguri. Îndepărtez temerile şi încep să fiu din ce în ce mai optimistă. "Va fi bine!" Îmi şoptesc cu vocea tremurândă. Trebuie să fie bine! Încerc să fie bine. Vreau să fie bine. Aşa că, va fi bine!
Am atâtea şi atâtea de făcut, o mulţime de vise de îndeplinit şi de dorinţe de adus în concret. Am putere de muncă, dorinţă de reuşită, perseverenţă şi îndârjire. Încă mai caut dramul de noroc care face întotdeaună diferenţa. Îmi doresc să-l descopăr şi să mă ajute să îmi duc planurile la bun sfârşit. Vreau să fac ceva cu viaţa mea, vreau să-mi găsesc drumul. Vreau să şi reuşesc!

marți, 6 martie 2012

Lacrimi

Las lacrimi fierbinţi şi amare să-mi alerge pe obraji ca de ceară... Plâng iar, plâng cum nu am mai făcut-o de ceva timp, ca un copil speriat şi supărat totodată. Plâng cu fiecare celulă a corpului meu, dezamăgită şi singură...Nu pot să mă opresc. Nu reuşesc. Deja încep să tremur şi simt cum mă topesc ca o lumânare. Ameţesc, iar dacă ar fi să mă prăbuşesc acum pe podeaua rece, nu ar avea cine să mă descopere căzută.
Plâng din ce în ce mai zbuciumat, cu lacrimi tot mai mari şi mai multe... Încep să îmi simt capul atât de greu, încât îmi dă senzaţia că ar fi fost acoperit de plumb. Mă doare fiecare bucăţică din trup şi fiecare fărâmiţă de suflet. Mă sfâşie durerea! Tremur din ce în ce mai tare. Mă sperii...
Închid ochii pentru câteva secunde şi văd ultimele ore derulându-se printre lacrimi. Vreau să mă opresc din plâns! Acum! Vreau să alung orice gând care îmi umbreşte în vreun fel viaţa! Vreau să trăiesc, să zâmbesc şi să mă cufund în bucurie!
Vreau, îmi doresc, dar oare merit? Încep să mă gândesc că, la urma urmei, sunt vinovată pentru situaţia în care mă aflu acum. Poate că iar greşesc, când sper că va fi bine şi îmi doresc să şterg din mintea mea toate cuvintele care mi-au făcut rău...

sâmbătă, 3 martie 2012

Seară rece de martie

A trecut un an de când scriam despre păcate dulci-amărui, despre otrava plăcerii şi prăpastia atracţiei. Un an plin de neprevăzut, plin de abstacole trecute şi de îngenunchieri, plin de confuzie şi greşeli, plin de lacrimi şi suspine, plin de vise şi dorinţe, dar şi un an plin de speranţă.
Nu credeam că voi ajunge să fiu speriată de mine însămi, sau că mă voi teme de propriile decizii, aşa cum nu credeam că voi tremura în casă în această seară de martie. Nu credeam că voi ţine în palmă un ghiocel pur şi simplu îngheţat, cum nu credeam că pot fi atât de imorală, pe cât sunt de morală. Nu credeam multe, dar uite că am aflat...
Am ajuns să mă cunosc mai bine în ultimul an, m-am apropiat mai mult de cine nu sunt, pentru a descoperi cine sunt eu, de fapt. Am greşit şi iar am greşit dintr-o imperioasă nevoie de evadare. Da, aveam nevoie să evadez, doar că drumul ales de mine pentru a evada nu a fost de fiecare dată cel corect. Necunocute sunt căile pe care le urmăm în viaţă... Avem atâtea variante, atâtea alternative, încât uneori pur şi simplu ne rătăcim. Ne abatem de la drumul principal şi ne trezim undeva în necunoscut, undeva unde poate că nu ne-am dorit să ajungem vreodata. Ce avem de făcut atunci? Să îmbrăţişăm neantul în care ne aflăm sau să căutăm răspunsuri pe întuneric?
Decizii, decizii şi iar decizii...
Suntem constrânşi să ne analizăm opţiunile şi să alegem. Cum alegem? Ce alegem? Pe ce criterii?
Atâtea întrebări care rămân solitare, fără răspuns...
Îmi vine să râd. Nu ştiu dacă e râsul meu, dar îmi place mult să râd, aşa că nu mai caut răspunsuri întortocheate, doar râd. Ascult "The lost song", fredonez şi zâmbesc. Muzica mă âncălzeşte cu adevărat aproape de fiecare dată când mă cufund în universul ei.
Seară rece de martie, seară de rememorat şi de apreciat, seară de ascultat muzică.. :)

joi, 1 martie 2012

Primăvară cu miros de deziluzie şi zambile

Iarna din mine plânge cu lacrimi de pelin, iar vara, pe care o port mereu în suflet, se zvârcoleşte printre vise prăfuite...
E frig afară, e ger şi încă mai miroase pretutindeni a teamă. Soarele s-a ascuns timid înainte să mă dezgheţe, înainte să mă dezmorţească din starea rece de confuzie şi vină în care ma găsesc. Culoarea violet învăluie buchetul de zambile care înnobilează cumva aerul încărcat de praf pe care îl respir.
E primăvară din nou, e primăvară calendaristic şi în visele mele... Dorinţele cele mai arzătoare scot capul din întunericul fiinţei mele precum nişte ghiocei înflorind din zăpadă, iar amintirile îşi desfac petalele în faţa mea.
Cutia Pandorei se deschide... Mă simt înconjurată de proprii balauri, de spaimele mele, de relicvele trecutului ce pare atât de îndepărtat... Mă aştept la orice, cred că am ajuns într-un punct al vieţii în care nimic nu mă mai poate surprinde în mod negativ. Se poate întâmpla absolut orice, pot să dispară oameni din jurul meu, se poate să eşuez pe toate planurile, sau să îmi pierd memoria. Nu exclud nicio posibilitate...
Îmi place primăvara, nu mă înţelege greşit, dar nu îmi place mirosul deziluziei şi al dezamăgirii care a acaparat schimbarea de anotimp. Poate, de fapt, transformarea naturii nu este decât un pretext pentru transformarea propriei mele vieţi. Poate că a venit momentul decisiv: alegerea şi schimbarea. Poate că a venit clipa în care se scrie titlul următorului capitol din viaţa mea. Poate... Cine ştie?!
Zâmbesc pentru a doua oară în această primăvară îmi promit că, dacă a venit momentul schimbării, aceasta va fi una pozitivvă pentru mine! Inspir adânc şi simt mirosul zambilelor. La naiba cu deziluzia! :)