replică

Cândva, parcă într-o altă viață, am cunoscut o fată... Nu era orice fată, ci una deosebită, aflată într-un moment de impas. Era un copil marcat de curzimea celor din jur... Și eu eram, la rândul meu, tot un copil. Eram un copil care voia sa crească...

Anii au trecut, am scris mai târziu despre această persoană care, nu știu cum s-a întamplat, dar a devenit parte din sufletul meu. Am plâns alături de ea, m-am bucurat odată cu ea, așa cum și ea a fost alături de mine.

Astăzi am căutat disperată documentul care se referea la ea... Îl scrisesem într-un moment dificl pentru mine, când drumurile noastre șerpuiseră în direcții diferite. Nu l-am găsit, nu știu pe unde o fi, dar îmi amintesc limpede cât de important a fost pentru mine să spun că, atunci când am întâlnit-o, era ”fata gri”, și asta pentru că oamenii o făcuseră să se retragă într-un colț, să încerce să se ascundă pe cât posibil. Mi-am dorit atunci să o ajut să crească, să își găsească forța de a ieși la lumină. Și a făcut-o. M-am bucurat cu ea și, mai ales, pentru ea și i-am rămas alături. Am fost acolo ani de zile, gata oricând să-i sar în ajutor. Și ea a făcut asta pentru mine. 

Am primit milioane de mesaje de la ea, la care am trimis tot atâtea răspunsuri. Și-am plâns când suferea, și-am căutat soluții; și am fost fericită când se bucura. Chiar dacă nu de fiecare dată am fost lângă ea fizic, empatia a fost la fel de puternică mereu Nu i-am dorit altceva decât tot binele din lume. Și-acum tot același lucru îi doresc...

Ne-am certat de sute de ori, ne-am contrazis de mii de ori, iar ea a ales sa nu vorbească cu mine de zeci de ori. Uneori aveam motive să ne ”ciondănim”, dar de cele mai multe ori nu. Așa că ne împăcam după o perioadă de timp, ne strângeam în brațe, râdeam de motivele puerile care ne aduseseră în acel punct și totul revenea la normal. 

Am stat aproape una de cealaltă și am încercat să ne înțelegem reciproc. Nu am judecat-o nici măcar pentru o clipă, nici măcar nu aș fi avut de ce și nici nu aș fi putut. Eventual, mi-am spus părerea. De cele mai multe ori atunci când ea a fost cerută, dar, în calitate de prietenă, mi-am permis să zic ce gândesc și fără să fiu întrebată. Am avut grijă, de fiecare dată, să îmi expun gândurile delicat, fără să jignesc și fără să fiu brutală. Uneori sigur am ales formula nepotrivită, dar nimeni nu e perfect!

Am fost acolo și am crescut odată cu ea. Ne-am maturizat cu pași repezi și-am ajuns într-un moment în care, zice ea, drumurile noastre s-au separat. 

A spus multe lucruri dureroase, cum că nu a mai contat pentru mine, cum că nu mi-a mai păsat de ceea ce simte ea... Mi-am înghițit lacrimile de fiecare dată când am citit asemenea lucruri, am tras adânc aer în piept, am stat nopți întregi gândindu-mă la ce se întâmplă și, apoi, cu un efort inimaginabil de vojnță, mi-am propus să ajung să nu-mi mai pese....

Și știu ca o să mă intereseze mereu de ea, așa cum știu că locul ei, din sufletul meu, nu va putea fi ocupat de altcineva. Voi rămâne cu o rană, apoi rana se va metamorfoza într-o cicatrice... 

Dar dacă ea, care credeam că mă cunoaște aproape la fel de bine cum mă cunosc eu, a zis atâtea lucruri neadevărate despre mine și  m-a perceput ca pe un monstru, ce-ar trebui să fac?? 

Pot doar să o las să-și vadă de drumul ei... E o fată minunată și nu va fi singură, iar dacă vor fi momente când va fi singură, se va descurca! Nu vreau decât sa fie fericită și să-și îndeplinească toate planurile, succese care să-i aducă împlinirea pe toate planurile...

Liniște și ploaie... :)

"plouă 

cu rămășițele pământești ale îngerilor" 

(Silvia Velea) 

:) Marius Popa - All of me (John Legend) cover

Retrospectiv

Asemeni unui artist plastic ce-și admiră operele create, bucăți rupte din sufletul său, arunc o privire prin galeria trecutului meu. Amintirile sunt agățate pe pereții stacojii, purtând cu demnitate o paletă largă de tonuri și nuanțe. Fiecare lucrare pe care o văd aici îmi inspiră câte un sentiment, sau chiar un amalgam de simțăminte ce pornesc de la agonie și ajung până la extaz.
Pentru un om care a trăit atâția ani câți am adunat eu, cred că expoziția mea cuprinde destule planșe, dintre care unele îmi par pictate în nuanțe prea intense, iar altele sunt atât de șterse, încât par realizate cu o cantitate de vopsea infimă ce a fost diluată excesiv. Văd și realizări echilibrate, în care predomină nuanțe calde și care-mi încarcă sufletul cu energie pozitivă, precum și altele care exprimă zbuciumul sufletesc.
Mă plimb cu pași mici prin labirintul trecutului meu.
Ca de obicei, nu am timp să poposesc pe niciunde, iar picioarele încep să dea semne de oboseală. Continui drumul cu entuziasm, dar încep să respir din ce în ce mai greu. Simt că nu mai am aer. Mă sufoc. Să fie prea mult praf aici? Să fi fost călătoria istovitoare de vină?
Închid ochii pentru o clipă. Mă opresc pe o bancă ponisită.
Îmi dezlipsesc pleoapele și, când mă dezmeticesc, realizez că nu am ațipit pe o bancă, ci pe canapeaua plușată din sufragerie.
Trag aer în piept și încerc să-mi amintesc ce s-a întâmplat. Ah, metamorfoza amintirilor.
Acum pot să zâmbesc liniștită. Mi-am revăzut viața de până acum, cu pârțile sale frumoase, dar și cu greșelile care mi-au marcat dezvoltarea. Pentru că da, am făcut multe greșeli, dar sunt mulțumită că am conștientizat la timp ce efecte au ele și că am știut cum să ma opresc. Eram neacoaptă atunci și poate prea curioasă. Și-mi plăcea să mă joc...
Astăzi, privesc în urmă și nu-ncetez să mă judec pentru fapte de-acum câțiva ani. Nu mai caut scuze, pentru că ele n-au sens, însă îmi permit să mă întreb cum aș proceda cu mintea de acum, în situațiile de atunci. Poate că fără greșelile din trecut nu aș fi ajuns omul de azi, sau poate, cine știe, aș fi devenit o persoană mai bună. Întotdeauna am tânjit după bunătate, am vrut să fiu un om bun...
Dar cine știe, obiectiv, ce însemnă să fii o persoană bună?!

You are not alone...

"Prietenia are virtuţile unui râu: ocoleşte stânci, se adaptează la văi şi munţi, uneori se transformă în lac până ce adâncitura se umple şi îşi poate urma cursul. Pentru că, la fel cum râul nu uită că ţinta sa e marea, prietenia nu uită că singura sa raţiune de a fi este să-şi dovedească iubirea faţă de ceilalţi." 

(Paulo Coelho în Manuscrisul găsit la Accra)

:)

Ca-ntr-un basm

Copil fiind, visai prințese, regi, feți-frumoși, cai înaripați și câte și mai câte elemente idilice ale unei vieți sclipitoare. Priveai desenele animate iar și iar, cu sufletul la gură și zâmbetul larg pe chip. Voiai doar să trăiești ca-n poveștile materializate în filmele de animație. Ele te-au învățat că, orice s-ar întâmpla, binele învinge forța malefică ce i se opune. Tu chiar credeai că nimic rău nu poate fi definitiv...
Erai copil, o ființă prea blândă și prea naiva... 
Timpul a trecut și astăzi nu îți mai permiți să fii naiv. Ai descoperit realitatea, viața, așa cum e ea. Te-ai lovit de nenumărate ori, ai adunat cicatrici care îți amintesc de drumul pe care l-ai parcurs, ai căzut, ai plâns, dar te-ai ridicat de fiecare dată și ai continuat să mergi pe calea pe care oamenii au numit-o sec ”destin”. 
Încă mai aștepți să apară forța supremă, cea care va aduce liniștea în universul tău zbuciumat, instaurând binele. Dar ce e binele? Ce e răul?, 
Ți-ai dorit atât de mult o viață ca-n filmele de animație, dar mai știi că timpul o altă valență în lumea poveștilor? Ai uitat de timpul etern?
Clipești și nu poți ști sigur dacă a trecut o secundă sau o viață.. ”Atunci” devine ”acum”, iar ”acum” a trecut deja pe lângă tine.
Nu mai ești copilul care alerga după baloane de săpun, dar încă aștepți finalul fericit al poveștii: ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, ca-ntr-un basm... 
Dar oare personajele îndrăgite chiar au atins fericirea? Oare nu s-au plictisit? Și, de unde știu ele că sunt fericite dacă niciodată n-au fost triste?


P.S. Blaga spunea ca ”Realitatea e ruina unui basm”. Să fi avut dreptate?

Timp

Mi-aș aprinde o țigara și aș savura un pahar de gânduri, trăgând din ea cu nepăsare.
Dar nu fumez, și parcă paharul plin cu gânduri nu are farmec fără țigara de care ziceam, așa că îmi îndes gândurile într-o ceșcuță de ceai.
Sorb, temătoare, o picătura care mă arde. Aha, teama a fost justificată acum.
Ar trebui să aștept să se răcească, îmi spun, în timp ce apuc ceașca de toartă și o aduc ușor spre buze.
Mda, încă frige, nu am așteptat suficient. Știam deja că răbdarea nu face parte din paleta mea de calități, așa că mi-e indiferent.
N-am mai avut timp, in ultima vreme, să beau ceai, să-i aleg întâi aroma cu grijă, să-l pregătesc cu atenție și să-l savurez pe-ndelete. Și iar mă lovesc de prietenul Timp, și iar îi arunc în cârcă tot ce n-am făcut eu, ce-aș fi vrut să fac și ce m-aș fi gândit că aș putea face.
Făcându-mi mustrări de conștiință, ajung la concluzia că întotdeauna găsesc un vinovat pentru absolut tot ce se întamplă sau nu se întâmplă, iar, de cele mai multe ori, nu mă consider pe mine vinovată, iar atunci când îmi recunosc vina, reușesc (cumva) să o împart între mine și altcineva.
Mai iau o înghițitură din ceșcuța de pe masa rotundă din fața mea. Observ că s-a răcit. Nu cumva e prea rece?
Poate am așteptat prea mult...

#

"Cearcăni, cearcăni piaptănă ochii ei..."

Minte-mă!

Mă întorc de pe-o parte pe cealaltă în patul de spital și nu reușesc să-mi găsesc locul... Și mă plângeam ca am o viață agitată! Din înțelepciunea poporului, fraza: ”Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se întâmple!” aș putea constata că mi se aplică în momentul prezent. Am bociferat că am o viață ”neliniștită” și-acum am prea mult timp liber, nu mai merg cu metroul zilnic, nu mai am nimic de facut... și e insuportabil!
Am ajuns fără voia mea aici, și-apoi am fost nevoită să mă supun deciziei de a rămâne sechestrată într-o clădire în care temperatura depășește limita superioară de temperatură care mi se pare confortabilă. Mai sunt și legată de mâini! De fapt, de mână, pentru ca branula mă împiedică să fac cele mai multe din activități. Un cvartet de vase de sânge sparte îmi amintește de înțepăturile anterioare. Nici ele nu m-ar deranja, dacă aș putea sa fiu acasă, în patul meu, cu pernele mele și așternuturile mele.
Am ajuns aici, după multă muncă de convingere din partea celor dragi, care au afirmat sus și tare că-mi vor binele, că acest ”sacrificiu” este exclusiv spre binele meu... Condițiile nu sunt proaste, spre deosebire de marea majoritate a spitalelor, e curat, e dotat, dar nu e acasă.
Apoi, doamna doctor m-a asaltat cu vorbele sale dojenitoare, spunând despre inconștiență, boală, gravitate, infecție, vârstă, consecințe și, nu în ultimul rând, despre bine. Iar despre bine?? A zis că toți îmi vor binele și-atunci am zâmbit. Cum adică ”toți îmi vor binele”? De unde ați putea ști ce doresc ”toți”? Cum ar putea ”toți” să dorească același lucru? De când și până când oamenii gândesc similar??
Nu i-am spus nimic atunci, am tăcut și am ascultat, gândindu-mă că discursul este unul motivațional, deși minciuna nu m-a făcut decât să-mi pun întrebări despre natura umană.
Acum nu-mi doresc decât să plec cât mai repede de aici, să evadez din universul oamenilor care au de cel putin două ori vârsta mea și care nu știu să urmărească la televizor altceva decât politică, politică și iar politică, evident, pe același post tv...

Un jurnal

În camera mea de acasă-odaia (prea) veselă, aglomerată și decorată exclusiv în nuanțe calde-, se găsesc multe piese din puzzle-ul vieții mele de până acum, bucăți și bucățele de amintiri, vise, așteptări, zâmbete, râsete, lacrimi și dor.
Cotrobăind cu emoție printre propriile lucruri păstrate cu grijă, am descoperit și un jurnal. Coperta cu fundal mov m-a făcut să zâmbesc, amintindu-mi de timpul petrecut pentru a alege jurnalul perfect, cu imaginea perfecta pe coperta, că doar aveam 11 ani, dorința de a ma exprima și destul timp pentru a căuta ”insrumentul” ideal. L-am deschis cu atenție, iar zgomotul produs de scaiul desprinzându-se mi-a smuls încă un zâmbet. Mi-am amintit apoi, simțind parfumul foilor(pentru că da, are foi parfumate!), cât de atașată am fost de acest carnețel și cum îl ascundeam, ca pe cea mai de preț comoară, pentru a nu-mi fi descoperite ”secretele”. Râd. Acum, mi se pare fermecătoare inocența mea de atunci!
Răsfoisc cu grija, filă cu filă, jurnalul. Mă copleșește un sentiment de dor...Și totuși, fiecare etapă din viață are farmecul și, mai ales, rolul ei, iar toate lucrurile ar fi bine sa se întâmple la timpul lor. Dar ce inseamnă ”la timpul lor”? Cine decide când este momentul potrivit?!
Acum simt tristețe, tristețe pentru că, în naivitatea mea, sufeream... Mă simțeam neînțeleasă, singură și tânjeam după o relație mai apropiată cu părinții mei. Însă nu făceam nimic ce ar fi putut să mă ajute să remediez lucrurile care-mi displăceau. Eram pasivă în fața unor elemente care depindeau, într-o foarte mare măsură, de mine. Abia peste ani, după nenumărate greșeli și gânduri nedrepte, am înțeles cât am greșit în relația cu părinții mei... Aș fi reușit să fiu un copil mai bun, așa cum meritau ei, dacă aș fi înțeles atunci că pot avea încredere în aceste două persoane deosebite. Nu le-am cauzat probleme majore, nu am fost un copil și un adolescent rău sau neascultător, dar am fost rece... Abia după destui ani am reușit să topesc zidul pe care-l ridicasem... Dar, pentru a mă putea consola, voi spune că ”e mai bine mai târziu, decât niciodata”.
Am descoperit în jurnal că, pe lângă însemnările zilnice, scrise cu pixuri de diverse culori cu sclipici, există și niște încercări puerile de a compune poezii despre viață, fericire și timp. Zâmbesc iar!
Închid carnețelul, lipesc scaiul, privesc din nou coperta și mă întorc la viața mea agitată de astăzi, unde timpul petrecut în metrou, zilnic, echivalează cu cel petrecut atunci pentru teme...

Cuvinte.

De câteva zile tot aud un glas aproape stins care mă îndeamnă să mă redescopăr, să încep din nou să mă cunosc, pas cu pas. Mi-am pus atâtea întrebări căutând metoda perfectă care-mi va revela esența proprie, încât am obosit să caut. Apoi, imediat, m-am convins că nu am timp... Aiurea, doar mi-a fost teamă, teamă atât de ce aș putea descoperi, cât și posibilitatea unui eșec.
M-am oprit din scris tot de teamă, teamă că ale mele cuvinte nu exprima, teamă că ele sunt fade... Teamă de aceași noțiune-balaur: de eșec...
Am redeschis pagina întâmplător, într-o dimineață ploioasă de martie, astăzi...
M-am hotărât să mă las din nou îmbrățișată de amalgamul de cuvinte ce-mi vor exprima, parțial, gândurile. Pentru că, la urma urmei, chiar îmi place s-o fac; bine, prost, cum o fi, e mijlocul meu de evadare, insula mea!
Cât despre timp... Trebuie să găsesc timp pentru ceea ce-mi place!