Nu e mult timp de cand a inceput ploaia...
Privesc neatenta spre fereastra si vad baltile formandu'se de'a lungul cararii. Oftez. Ma intreb daca picaturile de ploaie se simt vreodata singure, sau au senzatia ca sunt abandonate, dar le vad cum se contopesc la suprafata solului, cum se imbratiseaza si realizez cat de unite sunt. Poate ca doar in mintea mea fiecare trece prin momente apasatoare de singuratate... Schitez fortat un zambet si ma indrept catre oglinda. Nu e zambetul meu, nu e chipul meu, nu sunt eu... Dar observ ca imaginea ciudata imi imita intocmai gesturile. Poate ca totusi sunt eu, dar proiectata printr'o lentila a tristetii. Plec de langa oglinda, ma sperie, si ma indrept din nou catre fereastra. Ploaia ma linisteste mai mereu. Dar nu si acum. Astazi, parca ea ma indeamna catre un loc labirintic al mintii mele. Ma simt captiva in propriile ganduri, caut puterea de a evada, dar vad cu ploua ciudat si inima'mi tremura de deznadejde... Caut o portita de salvare, ceva care sa m'ajute sa zambesc. Nu'mi va fi greu acum, cand ploaia bizara a stat...
