miercuri, 10 iulie 2013

Gânduri de seară

 
Câteodată îţi doreşti altceva. Pur şi simplu. 
Ni se întâmplă tuturor, mai devreme sau mai târziu, mai rar sau mai des. Poate că ne săturăm de ceea ce trăim, sau poate nu trăim ceea ce ne dorim... Strângem din dinţi, uneori şi din pumni, şi încercăm să ne comportăm ca şi cum totul ar fi bine. Ne e teamă că slăbiciunea noastră ar putea fi descoperită de cineva şi utilizata împotriva noastră, pentru a ne produce un rău. Dar suntem prea laşi ca să schimbăm ceva...
Ni se întâmplă nouă, oamenilor, celor care trăim undeva între raţiune şi afectivitate.

Stau tolănită pe canapea şi aproape plâng. Nu mă-ntreba de ce, pentru că nu voi şti ce să răspund. Poate doar am o zi mai proastă... Mă simt singură. Asta pentru că am senzaţia că până şi eu sunt împotriva mea uneori. Lupt cu mine, împotriva mea... De ce, e clar că nu ştiu. Ce aş vrea să ştiu e cum să evit situaţia neplăcută în care mă aflu acum. Vreau să ştiu că mă pot baza pe mine, în primul rând, pe capacităţile, aptitudinile şi posibilităţile mele.
În schimb, sunt nesigură... Ştiu ce vreau, dar încă nu am găsit calea de a ajunge acolo îmi doresc. Trebuie să descopăr drumul, nu văd altă alternativă. Dar cum aş putea înainta dacă mă simt sleită de puteri, dacă fiecare celulă din mine pare amorţită? Trebuie să găsesc o cale, trebuie! 
Motivaţia, asta era! Sau, mai bine spus, automotivaţia, motivaţia de tip intrinsec... 
O să reuşesc să-mi ating ţelurile! Oricât de greu ar fi, nu e imposibil! Şi, chiar dacă am zile ca aceasta, când mă găsesc copleşită, vor trece şi voi trăi mai multe zile cu zâmbetul pe buze decât clipe cu lacrimi în colţul ochilor! 

Iar dacă mi se va face dor, o să las dorul să treacă!

miercuri, 3 iulie 2013

Amintirile să revină pe rând...

Am obosit... Amintirile încep să mă sufoce; apare una, iar celelalte vin dintr-o dată, neinvitate. Nenorocite făpturi amintirile! Nu-mi dau voie să trăiesc liber, fără constrângeri și dincolo de tot ce însemnă trecut... Pur și simplu mă agasează! Mă obligă să alerg necontenit de la o extremă la alta. Acum zâmbesc, peste o clipă poate plâng. Lor nu le pasă. Ele nu înțeleg...
Sunt doar niște amintiri, făpturi egoiste care încearcă să-mi acapareze viața. Trebuie să rezist! Nu-mi permit să pierd în fața lor, nu le pot lăsa să-mi ghideze drumul. Deși sunt atâtea, nenumărate amintiri, o să le fac față. Știu că sunt mai puternică decât ele, iar dacă dau dovezi de slăbiciune, o să-mi treacă!

Zâmbesc. Ce sunt, până la urmă, amintirile? Sau, cine sunt ele?
Am ajuns la concluzia că mă lupt cu mine însămi. Nu e un război, doar o luptă... Amintirile sunt o parte din mine, o parte din persoana care am fost, o parte din cea care am devenit, sunt și voi fi.
Nu mă pot detașa definitiv de ele, căci ar însemna, de fapt, să pierd o parte din mine. Dacă le-aș lăsa în urmă fără posibilitatea de a le regăsi, poate că aș fi constrânsă să repet greșelile care mi-au marcat existența. Și-atunci, pentru ce atâta efort? La ce e bună experiența, despre care cu toții vorbim?
Atâtea întrebări rămân fără răspuns în lipsa amintirilor...

Așa că, nu vreau să rămân fără aceste făpturi pe care le-am colecționat cu grijă în viața mea. Le rog însă să revină pe rând, cuminți, și să fie blânde cu mine!
La urma urmei, așa cum ele sunt o parte din mine, și eu, la rândul meu, le aparțin!
:)

miercuri, 19 iunie 2013

Nu mai e timp!

Ne pierdem. Noi, oamenii, ne pierdem... Nu știu de ce, unde, când și cum, dar ne pierdem. Ne pierdem zilnic. Ne pierdem chiar și de mai multe ori într-o singură zi. Ne pierdem...
Străini de noi, căutam să fugim de prezent și să ”evadăm” în viitor. Alergăm către necunoscut cu ochii închiși. Nu știm exact ce ne dorim, dar mereu vrem altceva. Nu ne bucurăm de aproape nimic pentru că suntem prea înverșunați să obținem acel altceva. Și-atunci, noi când mai trăim??

A venit momentul să trăim; Acum, aici. Nu maine, nu altundeva, Nu mai e timp de zăbovit, trebuie să găsim ziua de azi și să o trăim mai intens decât niciodata! Fără regrete, resentimente sau păreri de rău; doar exuberanță și creativitate!

Nu mai e timp... Hai să ne bucurăm de viață!

joi, 11 aprilie 2013

Memento mori...

 Mă plimb prin zile străvezii. E rece, bizar și mi-e teamă. De ce mi-e teamă?! Nici eu n-am aflat încă, mai caut explicația printre iluzii care-și frâng aripile. De fapt, dacă deschid ochii, realizez că nu iluziile își frâng aripile, ci eu le rup aripile, cu degetele mele reci.
 Văd cuvinte-săgeți care vor să mă rănească... Încerc să mă feresc. Simt picături de ploaie, cu parfum de dezamagire, simt cum îmi brăzdează chipul. Aud șoapte care-mi amintesc în permanență de ceea ce-a fost și, din păcate, nu de momentele frumoase. Încerc să le ignor (cumva), sperând în continuare că voi descoperi dovezile pertinente care să mă ajute să mă cuibăresc în clipele fericite pe care le trăiesc...
 De ce nu reușesc să îmi abandonez inima și mintea în momentul numit ”acum”, în locul în care mă găsesc? Zâmbesc un minut, ca apoi să-mi amintesc pentru alte 59 de minute că este posibil să trăiesc într-un vis. Vreau să-mi ancorez sentimentele în realitate!
 De ce am nevoie de probe, de vorbe, ca să cred că am ajuns în acest punct pentru că pur și simplu ne dorim amândoi, pentru că vrei și tu, la fel de mult ca mine, să fim aici, impreună?
 De ce nu reușesc să cred cu adevărat în tine?
 De ce mă îndoiesc de motivele pentru care mă strângi în brațe în fiecare noapte și mă săruți în fiecare dimineață?
 De ce îmi ucid singură clipele de fericire cu tine, gândindu-mă poate prea mult?
 De ce mă consum gândindu-mă că poate ai greșit ȘI tu, când eu sunt cea care a trait 2 vieți paralele?
 De ce??
 Mi-e teamă... Tremură lacrimile odată cu mine și nu reușesc să le alung. Dacă se apropie sfârșitul? Dacă se apropie, eu ce ar trebui să fac? Cum ar trebui să reacționez? Cum să trăiesc? Cum să zâmbesc...singură?
 Mi-e teamă, sunt a naibii de speriată! Mi-e teamă de singurătate! Mi-e teamă că voi fi constrânsă, într-o zi, să adorm singură și că nu va mai fi nimeni să mă sărute în zorii zilei! Mi-e teamă...
 Și-acum, ce am de făcut?? Nu vreau să las teama să-mi umbrească fericirea...
 Strânge-mă-n brațe și spune-mi că va fi bine! Spune-mi că mă înșel, că nu se apropie sfârșitul...

vineri, 8 martie 2013

Umbra

Sunt doar o umbră... O umbră a celei care am fost, o umbră a persoanei care aș putea fi, o umbră năucă, pierdută prin viață. Locuiesc în întuneric, la capătul unui drum nesigur, pe care nimeni nu trece.
Pseudotrăiesc, căci sunt departe de viață...
Mă învârt speriată prin lumea asta tristă, în speranța că voi descoperi ceva care să-mi transforme pseudoviața în ceva concret.
Câteodată plâng, în zilele în care, sătulă de zâmbete forțate, vreau să simt și să reacționez autentic.
Sunt atâtea aspecte care-ar putea deveni imediat lucruri extraordinare, minuni pentru mine. Dar nu pot schimba nimic de una singură. Am obosit să lupt cu morile de vânt, nu mai vreau!
Aud frânturi de zgomote și vreau să reușesc să le încadrez în context... Sirena unei mașini, frunze foșnind, lătrat și mii de gânduri, care mai de care mai sumbre... Unde sunt? Ce caut? Și... cum am ajuns aici?
Mă găsesc într-un parc cu alei pietruite și bănci murdare. Îmi adun, cu grijă, bucățile de suflet de pe jos și le strâng apoi în palma... Mă zgârie și încep să sângerez.
Nu știam că umbrele pot simți durere...

luni, 4 martie 2013

Mai bine... lasă-mă să trăiesc! Lasă-mă să visez! Lasă-mă să zbor și să iubesc!
:(

miercuri, 6 februarie 2013

:)

Mi-e dor de mare...
E februarie și e cam trist în capitală. Oamenii sunt posaci și veșnic încruntați aici. Știi de ce? Aici nu este marea, cu nesfârșita sa splendoare albastră, stăpână a sufletelor rătăcite și a iluziilor spulberate.
Eu am plecat din pitorescul meu oraș natal, căutându-mi drumul.
Nu mi-e ușor printre străini, dar te am pe tine zi de zi. Ne începem fiecare zi împreună, sărutându-ne prelung și ne regăsim seară de seară, îmbrățișați.
Ce m-aș fi făcut fără tine, în această junglă în care trăim? Cum m-aș fi descurcat?
Tu ești lângă mine, protector și blând, ajutor de nădejde. :)
Tu, numai tu, îmi astâmperi cumva dorul de mare...

marți, 5 februarie 2013

Hai!

Taci! Nu mă-ntreba nimic, nu-mi cere nimic, nu acum... Nici eu nu știu ce se întîmplă cu mine, așa că mai bine nu căuta să înțelegi. Taci!!
Ia-mă în brațe și nu spune nimic! Doar strânge-mă, strânge-mă ca și cum m-ai vedea pentru ultima dată! Nu te speria, nu e ultima oară.  Dar strânge-mă cu toată puterea, să simt că nu sunt singură...
Eu o să zâmbesc mai dezinvolt ca niciodată. O să zâmbești și tu, știu.
Hai să ne bucurăm de viața asta, care și-așa nu este ușoară! Hai s-o facem noi mai frumoasă! Poate că nu putem s-o schimbăm definitiv și irevocabil, dar cu siguranță o putem îndulci.
Poate că nimic nu e perfect, dar de ce avem nevoie de perfecțiune?!
De când mă știu am alergat năucă după această ”perfecțiune” și m-am lovit de mii de ori încercând s-o ating. Astăzi cred că perfecțiunea e doar o iluzie, o fata Morgana atăt de dorită, dar intangibilă...
Hai să încetăm să mai alergăm după iluzii!
Hai să trăim!
Hai să uităm ca există ”eșec” sau ”dezamăgire”!
Hai să fim noi!
Hai să ne transformăm umila existență într-un tărâm al fanteziilor împlinite!
Hai să fim creativi!
Hai să ne simțim bine, împreună!
Hai să uităm de prejudecăți!
Hai să lăsăm grijile deoparte, pentru moment!
Hai să fim curajoși!
:)

miercuri, 30 ianuarie 2013

Birdy - Shelter [Official Music Video]


Iar și iar



 Mi se face dor de această melodie cel puțin o dată pe săptămână. Aș asculta-o iar și iar fără să mă satur. Sincer, aveam zile în care o ascultam obsesiv; o ascultam și o fredonam, o cantam și o ascultam...
 Nu știu ce, dar are ”ceva”. Acel ceva care mă face nu doar s-o ascult, ci s-o simt, nu doar s-o simt, ci s-o trăiesc. Știi de ce?
 Poate că-mi amintește de o seară de februarie, cu nisipul înghețat și obrajii înroșiți de briză... și de veselie. Aleg pe plaja, ca niciodată, și cânt și râd, și cânt și râd iar și iar...




joi, 10 ianuarie 2013

Dor

”Și dacă ți se face dor... așteaptă să-ți treacă.”  Atât de ușor de rostit, atât de dificil de realizat...
Ce va fi? Ce se va întâmpla? Pe ce căi ne va purta viața?
Unde ești astăzi nu știu. Alunec în amintire... Cât timp a trecut de-atunci?! Parcă o veșnicie s-a așternut între noi. Fiecare cu viața lui monotonă. Și nimeni nu știe ce e acest ”dor”. Dincolo de aparențe, nimeni nu poate înțelege...
Trăiesc între două lumi paralele care-mi par străine. Caut, sleită de puteri, un drum, dar nu orice drum, ci pe cel mai potrivit pentru mine. Încerc să înțeleg care mi-e menirea, ca s-o pot îndeplini.
A murit o parte din mine odată cu această viață agitată pe care o duc. Totul se plătește! -îmi spunea cineva- Fiecare lucru are un preț.
Dacă aș spune că sunt nefericită, aș minți. Știu că nu le pot avea pe toate, dar mă vreau pe mine înapoi; pe mine cea completă...(Oare m-am pierdut definitiv?!)

Mi-e dor de mine, cea de altădat'!

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Melancolie de iarnă

Zâmbesc...
Paharul pe jumatate plin cu Winter Jack și bradul care arde în șemineu mă forțează să realizez că bucuria vieții se ascunde în lucrurile mărunte. :)
Miroase a rășină arsă și a speranță. Flăcările se înalță, crenguțele trosnesc,  obrajii mei ard...
Totuși, nimic nu durează pentru totdeauna...