Câteodată îţi doreşti altceva. Pur şi simplu.
Ni se întâmplă tuturor, mai devreme sau mai târziu, mai rar sau mai des. Poate că ne săturăm de ceea ce trăim, sau poate nu trăim ceea ce ne dorim... Strângem din dinţi, uneori şi din pumni, şi încercăm să ne comportăm ca şi cum totul ar fi bine. Ne e teamă că slăbiciunea noastră ar putea fi descoperită de cineva şi utilizata împotriva noastră, pentru a ne produce un rău. Dar suntem prea laşi ca să schimbăm ceva...
Ni se întâmplă nouă, oamenilor, celor care trăim undeva între raţiune şi afectivitate.
Stau tolănită pe canapea şi aproape plâng. Nu mă-ntreba de ce, pentru că nu voi şti ce să răspund. Poate doar am o zi mai proastă... Mă simt singură. Asta pentru că am senzaţia că până şi eu sunt împotriva mea uneori. Lupt cu mine, împotriva mea... De ce, e clar că nu ştiu. Ce aş vrea să ştiu e cum să evit situaţia neplăcută în care mă aflu acum. Vreau să ştiu că mă pot baza pe mine, în primul rând, pe capacităţile, aptitudinile şi posibilităţile mele.
În schimb, sunt nesigură... Ştiu ce vreau, dar încă nu am găsit calea de a ajunge acolo îmi doresc. Trebuie să descopăr drumul, nu văd altă alternativă. Dar cum aş putea înainta dacă mă simt sleită de puteri, dacă fiecare celulă din mine pare amorţită? Trebuie să găsesc o cale, trebuie!
Motivaţia, asta era! Sau, mai bine spus, automotivaţia, motivaţia de tip intrinsec...
O să reuşesc să-mi ating ţelurile! Oricât de greu ar fi, nu e imposibil! Şi, chiar dacă am zile ca aceasta, când mă găsesc copleşită, vor trece şi voi trăi mai multe zile cu zâmbetul pe buze decât clipe cu lacrimi în colţul ochilor!
Iar dacă mi se va face dor, o să las dorul să treacă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu