Umbra...

Departe, zaresc o umbra… E cenusie, singura, trista, pierduta; pare uitata sau alungata. Ma intreb ce’i cu ea si ma apropii cu pasi timizi. O observ mai bine, sunt la o aruncatura de bat de ea; imi pare deprimata si deprimanta. Mi’e teama sa ii vorbesc, asa ca arunc intrebarile in negura timpului. Vreau sa ma indepartez, s’o las sa’si urmeze drumul... dar ma striga. Vocea tremuranda imi sfasie inima; ma cheama mai aproape... O urmez. Incepe sa mi se destainuie; cu fiecare vorba a sa lacrimile incep sa curga siroaie pe chipul meu. Mi’a spus cine e si am inceput sa tremur: e urma ce’a mai ramas din iubirea noastra; o umbra chinuita de durere si torturata de resentimente; noi am gresit, prinsi in vartejul vietii, am uitat sa o hranim si sa’i vorbim uneori. Am lasat’o pustie, dar ea a luptat impotriva despartirii, s’a zbatut pana cand puterile au inceput sa scada. S’a trezit atunci tinuta in lanturi de Dor, slabita, cu cearcane adanci. Avea nevoie de noi sa o salvam din inchisoarea rece; trebuia doar sa zambim, sa ne respectam reciproc, sa visam si sa ne dorim sa ramanem impreuna... Nu stiu de ce, dar intr’o zi tu ai incetat sa mai crezi in noi, iar dragostea a devenit o umbra trista, ingenunchiata la poalele disperarii. Mi’as fi dorit sa o vezi si tu, sa ii intinzi o mana, sa o ajuti sa se puna din nou pe picioare, sa devina din nou plina de viata si de speranta. Insa tu te’ai indepartat tacut de mine, ai uitat de tot ce’a fost frumos intre noi si m’ai lasat sa ratacesc asemeni unei naluci... N’ai intors capul; poate ai fi observat ca umbra plangea iar sufletul meu sangera...