joi, 6 martie 2014

Un jurnal

În camera mea de acasă-odaia (prea) veselă, aglomerată și decorată exclusiv în nuanțe calde-, se găsesc multe piese din puzzle-ul vieții mele de până acum, bucăți și bucățele de amintiri, vise, așteptări, zâmbete, râsete, lacrimi și dor.
Cotrobăind cu emoție printre propriile lucruri păstrate cu grijă, am descoperit și un jurnal. Coperta cu fundal mov m-a făcut să zâmbesc, amintindu-mi de timpul petrecut pentru a alege jurnalul perfect, cu imaginea perfecta pe coperta, că doar aveam 11 ani, dorința de a ma exprima și destul timp pentru a căuta ”insrumentul” ideal. L-am deschis cu atenție, iar zgomotul produs de scaiul desprinzându-se mi-a smuls încă un zâmbet. Mi-am amintit apoi, simțind parfumul foilor(pentru că da, are foi parfumate!), cât de atașată am fost de acest carnețel și cum îl ascundeam, ca pe cea mai de preț comoară, pentru a nu-mi fi descoperite ”secretele”. Râd. Acum, mi se pare fermecătoare inocența mea de atunci!
Răsfoisc cu grija, filă cu filă, jurnalul. Mă copleșește un sentiment de dor...Și totuși, fiecare etapă din viață are farmecul și, mai ales, rolul ei, iar toate lucrurile ar fi bine sa se întâmple la timpul lor. Dar ce inseamnă ”la timpul lor”? Cine decide când este momentul potrivit?!
Acum simt tristețe, tristețe pentru că, în naivitatea mea, sufeream... Mă simțeam neînțeleasă, singură și tânjeam după o relație mai apropiată cu părinții mei. Însă nu făceam nimic ce ar fi putut să mă ajute să remediez lucrurile care-mi displăceau. Eram pasivă în fața unor elemente care depindeau, într-o foarte mare măsură, de mine. Abia peste ani, după nenumărate greșeli și gânduri nedrepte, am înțeles cât am greșit în relația cu părinții mei... Aș fi reușit să fiu un copil mai bun, așa cum meritau ei, dacă aș fi înțeles atunci că pot avea încredere în aceste două persoane deosebite. Nu le-am cauzat probleme majore, nu am fost un copil și un adolescent rău sau neascultător, dar am fost rece... Abia după destui ani am reușit să topesc zidul pe care-l ridicasem... Dar, pentru a mă putea consola, voi spune că ”e mai bine mai târziu, decât niciodata”.
Am descoperit în jurnal că, pe lângă însemnările zilnice, scrise cu pixuri de diverse culori cu sclipici, există și niște încercări puerile de a compune poezii despre viață, fericire și timp. Zâmbesc iar!
Închid carnețelul, lipesc scaiul, privesc din nou coperta și mă întorc la viața mea agitată de astăzi, unde timpul petrecut în metrou, zilnic, echivalează cu cel petrecut atunci pentru teme...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu