Scrisoare

Dragul meu,



Parca a trecut o vesnicie de cand nu m'ai mai strans in brate, o vesnicie si ceva... Miliarde de clipe fara tine, minute amare si cu miros de fier, ore sarate care mi'au erodat sufletul si zile pustii.

M'am mintit spunandu'mi ca nu imi mai pasa, m'am inglodat singura in mocirla amagirii. Inaintam cu ochii inchisi, incercand sa ascund lacrimile de dor Si mi s'au impotmolit pasii cand am vrut sa ma indepartez de tine... Am adormit in intunericul nepasarii si am asteptat o raza de lumina. Nu s'a luminat deloc pana nu m'am ridicat din noroi, pana nu am recunoscut ca imi e greu..

E nefiresc de goala viata mea fara tine; sunt prizoniera propriilor mele ganduri, ganduri care nu fac altceva decat sa'mi aminteasca de tine. Acum si neincetat.

Colind strazile si locurile pe unde noi am fost... Cand imi intalnesc privirea, copiii imi zambesc; batranii, si ei. Le raspund printr'un zambet senin, aparent senin si merg mai departe.

Imi continui calatoria zbuciumata printre amintiri. Mai stii?! Aici ne'am intalnit pentru prima oara, in ziua aceea geroasa de februarie, cand haina mea era prea subtire, iar bratele tale erau atat de primitoare... Nu am uitat nimic din ce a fost. Si acum zambesc amintindu'mi cum am varsat punga cu stafide pe jos, cum am calcat cearceaful in seara aceea pacatoasa, sau cand am primit un buchet de maci de la tine.

Amintirile raman pentru a ma impiedica sa uit... Mai stii cand dansam?! Mai stii cand priveam apusul  de pe plaja si discutam despre "acea carte"? Mai stii cand ne plimbam pe nisipul inghetat? Mai stii?!

Si tu ma rogi sa nu te visez... (De parca as putea sa imi aleg visele.)

<<Într-o noapte visam că mergeam pe marginea liniei ferate. Mă simţeam descurajată şi vroiam să termin cu toate. Ceva nu ţi-a plăcut în această plimbare a mea, ai venit şi m-ai privit întrebător. Atunci m-am aşezat în iarbă şi am început să plâng în hohote uscate, fără lacrimi. Şi pentru că mă priveai mai departe întrebător, ţi-am spus: "Am vrut să mă arunc înaintea trenului". Te-ai uitat la mine uluit. "Care tren?" "Trenul care va veni". "Dar îl aşteptăm de atâta vreme şi nu vine, mi-ai zis. Cum îţi închipui că va veni tocmai când te plimbi tu pe marginea şinelor?" Am scuturat din cap şi ţi-am dat o explicaţie care şi pe mine m-a uimit. "Dacă m-ai fi lăsat, ai fi văzut că venea. Toată viaţa m-a urmărit ghinionul. N-am obţinut nimic decât după ce nu mai aveam nevoie. Din moment ce nu mă mai urcam în tren, ci mă aruncam înaintea lui, trenul ar fi venit".>>(O. Paler)

Cu sinceritate,

D. mic