joi, 10 noiembrie 2011

Confesiuni

Imi place cum toamna se ingana cu iarna in zilele senine de noiembrie. Se naste parca un alt anotimp dominat de un cadru deosebit.
Razele soarelui dezmiarda pamantul reavan si rece, in timp ce o boare usoara de vant imprastie frunze ruginii. Nu e nici prea cald, nici prea frig. E suficient de racoare ca sa pot purta o esarfa parfumata in jurul gatului, dar suficient de cald ca sa hoinaresc prin parcuri cu copaci goi.
Eu cred ca toamna miroase a crizanteme, iar crizantemele poarta parfumul toamnei. Albe, galbene, mov, portocalii, rosii, tarcate, multicolore, toate ma indeamna spre melancolie si visare.
E ceva in mireasma lor intepatoare care nu imi permite sa trec fara a le observa. Intorc capul dupa fiecare crizantema si ii zambesc in loc s'o salut.
Toamna aceasta am tinut una singura intre degetele mele. Una mov, gasita intr'o seara de vineri pe marginea unui gard. Era singura si pastra in adancul sau o oarecare poveste. Poate o poveste despre iubire si ura, despre impacari si despartiri, despre adevar si minciuna, despre ce'a fost si ce va fi.
O poveste despre oameni si flori, o poveste despre singuratate si departare, o poveste despre trecutul ale carui oseminte se regasesc inca in fiecare dintre noi, o poveste de viata.
Am omorat crizantema aceea, fara sa imi propun, fara sa imi doresc. Nu stiu de cat timp statea in frigul noptii, dar deja o simteam pe jumatate inghetata. Si ce'am facut?! N'am fost in stare s'o ingrijesc pentru a o salva. Am mai tinut'o in frig inca cel putin doua ore. Ore agonizante, in care inghetam alaturi de ea. Nu imi era frig, dar am vrut sa ii fiu aproape, asa ca din propria'mi singuratate am facut un crivat.
Floarea din mana mea stanga murea, iar eu nu am fost capabila sa o resuscitez. Imi era teama s'o aduc in turnul meu de fildes pentru ca ar fi putut sa'mi descopere taina. Stiam ca n'o va dezvalui nimanui, dar ma simteam pur si simplu incoltita de propria mea frica.
Am incercat sa prind incredere in bulgarul mov de petale, dar a refuzat sa'mi castige increderea. Crizantema mea era fidela povestii de dinainte.
Cand am realizat, mi'a alunecat usor o lacrima pe obraz si mi'am deschis sufletul in fata ei...
I'am povestit vrute si nevrute despre viata, despre greseli si consecintele lor, despre suferinta si lacrimi, despre bucurie si zambete sincere, despre trecut si amprenta pe care si'a lasat'o asupra mea, despre prezent, lipsuri si impliniri, despre viitor si vise marete, despre dorinta de a uita si incapacitatea de o face, despre promisiuni desarte si despre iluzii spulberate, despre minciuni dulci si adevaruri usturatoare, despre incredere si pierderea ei, despre imbratisari patimase si saruturi furate, despre relatii interzise si deznodamantul lor, despre aroma pacatului si amaraciunea pe care o lasa in urma lui, despre esenta si aparenta, despre dureri ascunse sub priviri senine, despre invidie si rautate, despre iubire si bunatate, despre seri nebune si dimineti triste, despre mine, despre tine, despre el, despre ea...
M'am confesat in fata unei flori ca si cum mi'ar fi fost cea mai aproapiata prietena... Cu lacrimi in ochii mari, am rememorat clipe fericite si momente triste care mi'au marcat existenta. Fara nicio bariera, fara teama sau reticenta, i'am marturisit tot. Iar crizantema mea m'a ascultat, ca si cum ar fi fost o parte din mine. Tacuta, dar prezenta, am simtit ca mi'a fost alaturi cu adevarat.
Cand am ajuns sa'i povestesc despre luptatoarea care sunt acum, am simtit cum isi da ultima suflare.
Crizantema mea a murit, pastrand povara secretelor noastre...
Eu am ramas cu ochii inecati de lacrimi, singura, intrebandu'ma obsesiv: "De ce nu am avut puterea s'o salvez?"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu