Vreau să trăiesc!

În liniştea nopţii, pâlpâitul lumânării mă face să tresar... Fiori reci mă străbat şi gânduri cenuşii ies la lumină. Parfumul de magnolie se răspândeşte încet, ca prin vis. Universul îmi e acaparat de candoare şi armonie. Paradoxal, liniştea de astă-seară nu-mi face rău, ci mă îndeamnă către un moment de maximă reflexivitate. Tăcere şi agonie, căutare şi suspans, regăsire şi extaz, uitare şi cădere surdă, către început.

Reiterez momentul incipit şi mă trezesc prinsă în interiorul unui cerc vicios. Diamentru, rază, triunghiuri înscrise, arie, circumferinţă, arc de cerc, sector circular, unghi central, am atâtea date de care m-aş putea folosi pentru a evada şi de fapt n-am nicio posibilitate de scăpare...

Sunt prizoniera propriei vieţi.

Ştii ce înseamnă evadarea, de fapt? Bănuieşti?

Evadarea nu e altceva decât "marea trecere", cum o numea Blaga, adică moartea, iar eu nu mă simt pregătită să fac saltul către infinitate. Vreau să trăiesc cu fiecare celulă, cu fiecare particulă din mine, vreau să trăiesc bucurându-mă de absolut tot ce înseamnă viaţă! Vreau să mă trezesc zi de zi plină de entuziasm, să mă cufund în sentimente inefabile, să zbor cu vântul, să înot cu marea, să cânt cu păsările, să adorm în îmbrăţişarea nopţii şi să reuşesc să descifrez monologul ploii. Vreau să iubesc cu toată fiinţa mea şi să mă scald în băi de pasiune. Vreau zâmbete la orice pas şi îmbrăţişări nenumărate. Vreau oameni veseli şi mulţumiţi, exuberanţi şi dornici de evoluţie...

Le vreau pe toate împletite cu răbdare, pe firul vieţii. Pun la bătaie tot ce se poate, dar cui să-i cer?