Joi de Martie

Am mai tăiat o zi de joi din calendarul vieţii mele... O zi pe cât de senină şi insorită, pe atât de rece.

E din nou întuneric afară, iar noaptea devine treptat dureros de liniştită. Nu se mai întâmplă nimic cu viaţa mea. Simt cum alunec în mocirla solitudinii, Cu fiecare pas sunt mai aproape de obişnuinţă şi resemnare.

Asta nu sunt eu! Afirm privindu-mă atent într-un ciob de oglindă. Nu mă mai recunosc. Nimeni nu mă mai cunoaşte, nimeni nu mă mai ascultă, nimeni nu mă caută, nimeni nu este aici, nimeni nu ştie ce se petrece cu mine. Dar cum aş putea avea pretenţii de la alţii, când sunt momente în care nici măcar eu nu mă înţeleg?!

Număr minute, apoi ore, zile, săptămâni şi luni. Nu mai e mult până va veni clipa în care viaţa mea se va schimba radical. Sunt oare pregătită cu adevărat pentru transformare?

Mă gândesc la etapele pe care le-am parcurs pentru a ajunge persoana care sunt astăzi... Am greşit de nenumărate ori, am învăţat mai târziu din greşesi, am câştigat, am pierdut, am plâns, am râs, am îngenunchiat şi m-am ridicat din noroi. Am crescut şi am devenit mai puternică, mult mai puternică decât am crezut vreodată că voi fi. Zâmbesc...

E noapte, miroase a primăvară şi plouă cu vise. O stivă de cărţi mă aşteaptă cuminte pe noptiera de lângă pat. În întuneric şi singurătate, cărţile mi-au rămas fidele. Oamenii pleacă, vorbele se uită, faptele sunt şterse de timp, însă paginile ascunse între două coperţi, oricât de îngălbenite ar fi de vreme, păstrează amintirea primei lecturi şi savoarea veacului în care au fost tipărite...