Seară rece de martie

A trecut un an de când scriam despre păcate dulci-amărui, despre otrava plăcerii şi prăpastia atracţiei. Un an plin de neprevăzut, plin de abstacole trecute şi de îngenunchieri, plin de confuzie şi greşeli, plin de lacrimi şi suspine, plin de vise şi dorinţe, dar şi un an plin de speranţă.
Nu credeam că voi ajunge să fiu speriată de mine însămi, sau că mă voi teme de propriile decizii, aşa cum nu credeam că voi tremura în casă în această seară de martie. Nu credeam că voi ţine în palmă un ghiocel pur şi simplu îngheţat, cum nu credeam că pot fi atât de imorală, pe cât sunt de morală. Nu credeam multe, dar uite că am aflat...
Am ajuns să mă cunosc mai bine în ultimul an, m-am apropiat mai mult de cine nu sunt, pentru a descoperi cine sunt eu, de fapt. Am greşit şi iar am greşit dintr-o imperioasă nevoie de evadare. Da, aveam nevoie să evadez, doar că drumul ales de mine pentru a evada nu a fost de fiecare dată cel corect. Necunocute sunt căile pe care le urmăm în viaţă... Avem atâtea variante, atâtea alternative, încât uneori pur şi simplu ne rătăcim. Ne abatem de la drumul principal şi ne trezim undeva în necunoscut, undeva unde poate că nu ne-am dorit să ajungem vreodata. Ce avem de făcut atunci? Să îmbrăţişăm neantul în care ne aflăm sau să căutăm răspunsuri pe întuneric?
Decizii, decizii şi iar decizii...
Suntem constrânşi să ne analizăm opţiunile şi să alegem. Cum alegem? Ce alegem? Pe ce criterii?
Atâtea întrebări care rămân solitare, fără răspuns...
Îmi vine să râd. Nu ştiu dacă e râsul meu, dar îmi place mult să râd, aşa că nu mai caut răspunsuri întortocheate, doar râd. Ascult "The lost song", fredonez şi zâmbesc. Muzica mă âncălzeşte cu adevărat aproape de fiecare dată când mă cufund în universul ei.
Seară rece de martie, seară de rememorat şi de apreciat, seară de ascultat muzică.. :)